puță sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~țe / E: ml praeputium] 1 (Pop) Penis la copii și la unele animale mici Si: (trv) pulică (2). 2 (Pfm; pex) Organ sexual la copil. 3-4 (Pfm; șdp) Penis (mic) al adultului. 5 (Arg) Termen de adresare ironic adresat unui băiat mic sau unei persoane tinere de sex bărbătesc Si: (reg) puțicane (fam) puțică (3), puțoi (5), (trv) pulică (1), sulică (5). 6 (Arg) Vulvă. 7 (Reg; îc) ~ța-cocoșului Plantă erbacee din familia orhidaceelor, care crește prin păduri umbroase și pășuni umede, cu tulpina dreaptă, frunze ovale, opuse și flori verzi-gălbui, dispuse într-un spic terminal Si: buhai (Listera ovata). 8 (Bot; reg; îc) ~ța-țiganului Coada-vacii (Verbascum phlomoides). 9 (Reg; îc) ~ța-cânelui Plantă nedefinită mai îndeaproape. 10 (Reg; îc) ~ța-cucului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 11 (Reg; îc) ~ța-ursului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 12 (Reg; îc) ~ța-preotesii Plantă cu tulpina subțire, cu frunzele rare, de formă lunguiață, cu flori albastre, care crește prin fânețe, nedefinită mai îndeaproape. 13-14 (Iht; reg; șîc ~ța-ciobanului) Două specii de guvizi (Gobius gymnotrachetus și marmoratus). 15 (Atm; Trs; îs) ~ța-gâtului Omușor. 16 (Pop) Băiat mic sau tânăr.

puți [At: CORESI, EV. 96 / Pzi: put, 2 puți, 3 pute; Cj: 3, 6 (îrg) să puță / E: ml putere] 1 vi A răspândi un miros greu, neplăcut. 2 vi (Îe) A ~ locul (sub cineva) (de lene) sau a-i ~ cuiva și urma (de lene) A-i fi cuiva foarte lene. 3 vi (Îe) Nici nu pute, nici nu miroase Nu-i nici bun, nici rău, e așa și așa. 4 vi (Pfm; îe) A(-i) ~ (cuiva) gura A fi mincinos. 5 vi (Reg; îe) A ~ a pustiu A fi gol. 6 vi (Rar; îe) Parcă tot îi pute ceva A nu-i plăcea cuiva nimic, a fi mereu nemulțumit. 7 vi (Fig; fam) A fi în cantitate mare, a fi plin de... 8 vi (Fig; înv) A aduce a..., a semăna cu... 9 vi (Înv) A mirosi. 10-11 vti (Fig; pop; udp „a”, care arată elementul de referință) A mirosi (ceva).

‡APUȚIT sbst. (COR.) Simțul mirosului [apuți].

PUȚI, put, vb. IV. lntranz. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «a») A răspîndi un miros greu, neplăcut; a mirosi urît. Bedros puțea de departe a sudoare. DUMITRIU, N. 257. Fusese o zi dogoritoare, pieile puțeau, mai rău ca stîrvurile. CAMIL PETRESCU, O. I 618. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i pute, se spune în ironie despre cineva care pretinde că e nevinovat. ◊ Fig. După ce i-au făcut curte – adecă lăzei cu galbeni – face în sfîrșit, dar tocma în urmă, și fetei declarație ce pute a aur și a precupeț, două ceasuri de departe. KOGĂLNICEANU, în DACIA LIT. 35. ◊ (Impersonal) Aici pute. ◊ Expr. A puți locul sub cineva sau a-i puți (cuiva) și urma, se spune despre cineva foarte leneș. Leneșă bre, și urîtă, să te ferească dumnezeu, îi puțea și urma. I. CR. II 174. Că de jos e cum e focul, Iar de lucru pute locul. HODOȘ, P. P. 191. A puți a pustiu = a fi gol. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă, și-apoi și asta pute-a pustiu. CREANGĂ, P. 45. Nici nu pute, nici nu miroase = nu-i nici bun, nici rău; e așa și-așa. Parcă tot îi pute ceva, se spune despre cel care strîmbă tot timpul din nas, făcînd pe nemulțumitul. Viitorul țării nu e în coconașul Guliță, care-mi vine de la Paris, izmenit, cu monoclu-n ochi, cu nasul zbîrciog, parcă tot îi pute ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. ♦ (Regional) A mirosi. Mie-mi pute a om pămîntean. SBIERA, la CADE. ♦ Fig. A exista ceva în cantitate mare, a fi plin de... Pute tîrgul de mere.

A PUȚI put intranz. 1) A emana un miros urât; a mirosi urât. 2) pop. A fi semne că are sau va avea loc. Pute a bătaie. ◊ Pute a pustiu se spune despre ceea ce este gol (camere, buzunare, pungi etc.). 3) fig. fam. A fi plin peste măsură; a fi supraîncărcat. Pute piața de legume. /<lat. putere

puțì v. 1. a scoate un miros neplăcut; 2. a mirosi urît: pute a usturoiu. [Lat. PUTERE].

put, a puțí v. intr. (lat. *putire îld. pûtére, a puți; it. putíre, pv. cat. pudir, sard. pudire, vfr. puir, nfr. puer. – Puțĭ, puțim, puțițĭ, puțea, puțiĭ, puțisem, puțind. V. aput, împut). Emit un miros urît, am miros neplăcut: cadavrele vechĭ put, el puțea a usturoĭ. Mă aflu în mare cantitate, vorbind de marfă, de mîncare: cum n’aĭ găsit mere cînd pute tîrgu de ele? E leneș de-ĭ pute urma, e grozav de leneș.

puți (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. put, 3 sg. pute, imperf. 1 puțeam; conj. prez. 1 sg. să put, 3 să pută (nefolosit la imper.)

puți (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. put, imperf. 3 sg. puțea; conj. prez. 3 să pută

puți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. put, imperf. 3 sg. puțea; conj. prez. 3 sg. și pl. pută

puță (-țe), s. f. – 1. Penis, cuvînt din limbajul copiilor. – 2. Puști, mucos. – Mr., megl. puță, istr. puțę. Creație expresivă, aparține familiei piț-, care indică un obiect mic (cf. pipiric, pițigoi, pitic, puțin). Cel mai probabil este că această creație trimite la lat. cf. praepūtium „prepuț”, sălăpūtium „mormoloc”, care indică existența unui *pūtium „mic”; cf. și putus și pittinus, pisinnus (=mentula, la Marcial). Lat. *pūtium a fost propus și de P. Papahagi, Analele Acad. Rom., XXIX, 246; Tiktin; REW 6881; Rosetti, I, 171. Celelalte explicații nu sînt suficiente: din cr. puca < it. pulcella (Miklosich, Fremdw., 121); din pol., ceh. pica „vulvă” (Cihac, II, 301); de la un lat. *pupucea (Crețu 360); de la un lat. *pubucea < pubes (Meyer, Neugr. St., II, 12; Pascu, I, 147); de la un lat. *putea < putus (Pușcariu, Jb., XI, 40; Pușcariu 1416); din lat. potta „buză” (Jud, Bull. Dialectol. Rom., III, 12); anterior indoeurop. (Lahovary 340). Der. puțișoare, s. f. pl. (paste); puțoi, s. m. (tînăr, flăcău; vas de sticlă de formă caracteristică, din care se poate bea țuică); cu var. mult mai răspîndită, țoi, s. m., abreviată fără îndoială din motive de decență. Cf. puțin.

puți (put, puțit), vb. – A mirosi urît. – Megl. put(puțos), ambuțiri. Lat. *putῑre în loc de putēre (Pușcariu 1414; REW 6876), cf. it. putire (Prati 803), prov., cat. pudir; fr. puer (< v. fr. puir). – Der. apuțit, s. n. (înv., miros); pucios, adj. (urît mirositor), probabil în loc de *puțicios, cf. v. it., pist. puzzoso; pucioasă, s. f. (sulf), în loc de piatră pucioasă (după Pușcariu 1394 și Candrea de la un lat. *puteōsa; puciocnă (var. pucio(a)gnă), s. f. (plantă, Bifora radians); împuți, vb. (a răspîndi un miros greu; refl., a începe să miroasă urît, a se putrezi; refl., a se băși); împuțiciune, s. f. (duhoare, putoare; lene); împuțit, adj. (puturos; stricat; leneș). – Cf. putoare.

PUTE vb. 1. Putău (17 B I 489). 2. Putea, poreclă (Sc). 3. Putoare, N. (Cat gr. I); Pu- torea, V. (Șchei I) < subst. putoare.

puță, puțe s. f. 1. penis de copil. 2. vulvă de copil. 3. v. puțache.

vezi că-ți pute curu’! expr. (adol., vulg.) minți!

PUȚI vb. a duhni, a mirosi, (prin Mold.) a se auzi, (Mold.) a duhli, (înv.) a duhori. (~ a băutură.)

PUȚI vb. a duhni, a mirosi, (prin Mold.) a se auzi, (Mold.) a duhli, (înv.) a duhori. (~ a băutură.)