puți (put, puțit), vb. – A mirosi urît. – Megl. put(puțos), ambuțiri. Lat. *putῑre în loc de putēre (Pușcariu 1414; REW 6876), cf. it. putire (Prati 803), prov., cat. pudir; fr. puer (< v. fr. puir). – Der. apuțit, s. n. (înv., miros); pucios, adj. (urît mirositor), probabil în loc de *puțicios, cf. v. it., pist. puzzoso; pucioasă, s. f. (sulf), în loc de piatră pucioasă (după Pușcariu 1394 și Candrea de la un lat. *puteōsa; puciocnă (var. pucio(a)gnă), s. f. (plantă, Bifora radians); împuți, vb. (a răspîndi un miros greu; refl., a începe să miroasă urît, a se putrezi; refl., a se băși); împuțiciune, s. f. (duhoare, putoare; lene); împuțit, adj. (puturos; stricat; leneș). – Cf. putoare.