2 intrări

40 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

PUBLIC, -Ă, publici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. sg. Colectivitate mare de oameni; mulțime, lume; spec. totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc. ◊ Marele public = ansamblu de persoane considerate în raport cu participarea la un eveniment cultural, social, artistic etc. ◊ Loc. adj. și adv. În public = (care are loc) în fața unui anumit număr de persoane, în văzul lumii. 2. Adj. Care aparține unei colectivități umane sau provine de la o asemenea colectivitate; care privește pe toți, la care participă toți. ◊ Opinie publică = părere, judecată a colectivității; p. ext. public (1). ♦ Care are loc în prezența unui mare număr de oameni. 3. Adj. Al statului, de stat; care privește întregul popor; pus la dispoziția tuturor. ◊ Viața publică = viața politică-administrativă a unui stat; activitatea unei persoane în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă. Grădină publică = parc. Drept public = subîmpărțire mai veche a dreptului, care se ocupa de relațiile persoanelor cu statul. Forță publică = poliție. Datorie publică = datorie a statului, rezultată din împrumuturi interne și externe. învățământ public sau instrucție, școală publică = învățământ sau școală organizate și controlate de stat. ♦ (Despre persoane) Care ocupă o funcție în stat. – Din lat. publicus, fr. public.

PÚBLIC, -Ă, publici, -ce, s. n. sg., adj. 1. S. n. sg. Colectivitate mare de oameni; mulțime, lume; spec. totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc. ◊ Loc. adj. și adv. În public = (care are loc) în fața unui anumit număr de persoane, în văzul lumii. ◊ Marele public = Ansamblu de persoane considerate în raport cu participarea la un eveniment cultural, social, artistic etc. 2. Adj. Care aparține unei colectivități umane sau provine de la o asemenea colectivitate; care privește pe toți, la care participă toți. ◊ Opinie publică = părere, judecată a colectivității; p. ext. public (1). ♦ Care are loc în prezența unui mare număr de oameni. 3. Adj. Al statului, de stat; care privește întregul popor; pus la dispoziția tuturor. ◊ Viața publică = viața politică-administrativă a unui stat; activitatea cuiva în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă. Grădină publică = parc. Drept public = subîmpărțire mai veche a dreptului, care se ocupa de relațiile persoanelor cu statul. Forță publică = poliție. Datorie publică = datorie a statului, rezultată din împrumuturi interne și externe. Învățământ public sau instrucție, școală publică = învățământ sau școală organizate și controlate de stat. ♦ (Despre persoane) Care ocupă o funcție în stat. – Din lat. publicus, fr. public.

PÚBLIC1 s. n. 1. Colectivitate mare de oameni; mulțime, lume. Noi ne propunem prin acest curs a inaugura o nouă eră și e de prisos a spune că vom fi imparțiali, căci avem pe public judecător. MACEDONSKI, O. IV 45. Publicul și posteritatea au mers, nu după teorii fantastice, deși sprijinite de talent, dar au mers după cela carele răspundea la conștiința întregului neam. RUSSO, S. 64. Marele public = masele largi ale populației. ◊ Loc. adv. În public = în fața unor persoane, în prezența oamenilor, în văzul lumii. Întotdeauna mi-a fost cu neputință să sărut copiii în public. IBRĂILEANU, A. 23. 2. Totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc. Numai după unsprezece e voie să intre publicul. REBREANU, R. I 269. La început actorul uita că nu trebuie să steie decît cu fața spre public. NEGRUZZI, S. I 343.

PÚBLIC 2, -A, publici, -e, adj. 1. Care aparține colectivității sau provine de la o colectivitate de oameni; care se referă la public1, care privește pe toți, la care participă toți. Omul,făcînd bine, nu atîrnă decît de sine și poate brava judecata publică. NEGRUZZI, S. I 289. În principate, sistemele în luptă cu lumina, cu mișcarea publică... s-au desfăcut și se desfac din zi în zi. RUSSO, S. 47. Opinie publică = părere, judecată a colectivității; p. ext. public1. Aș fi expus ministerul la o sută de articole fulgerătoare în toate foile romîne și opinia publică ar fi fost contra mea. BOLINTINEANU, O. 440. Viață publică = viață politico-administrativă a unui stat; activitatea cuiva în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă. ♦ (În opoziție cu privat) Care este pus la dispoziția tuturor, de care poate dispune oricine, la care au toți acces (gratuit sau cu plată). Telefon public.În aceeași săptămînă apărea la Craiova într-un proces, la Iași într-o întrunire publică. C. PETRESCU, Î. I 11. Am intrat în grădina publică, o grădină mică și gătită ca de sărbătoare. BASSARABESCU, S. N. 24. Lungi popasuri prin aleile ascunse ale grădinilor publice din Iași. CREANGĂ, A. 133. ♦ Care are loc în prezența unui mare număr de oameni; în public. Nota obținută a fost nota maximă, pe lîngă un supliment de laudă publică. GALACTION, O. I 58. ♦ (Adverbial, rar) în fața publicului1, în public1. Ne vom constitua public într-o societate cu un guvern sau cap al emigrației. BĂLCESCU, la GHICA, A. 551. 2. De stat, al statului. Venituri publice. Drept public = (spre deosebire de drept privat) sub împărțire mai veche a dreptului, care se ocupă de relațiile persoanelor cu statul. Minister public = instituție judiciară care reprezenta, în regimul trecut, interesele statului și ale societății în cauzele penale; p. ext. magistratul care reprezenta această instituție. V. procuror. Forță publică = organ polițienesc al statului burghez, însărcinat cu menținerea ordinii. Datorie publică = datorie a statului rezultată din împrumuturi interne sau externe. ♦ (Despre persoane) Care ocupă o funcție de stat. Neputînd fi învățător public. fusese chemat de domnul Moldovei ca dascăl de matematică. EMINESCU, N. 52. Acest impiegat public îi plătește foarte rău chiria. NEGRUZZI S. I 301. Învățămînt public (sau instrucție, școală publică ) = învățământ, instrucție, școală organizate, îndrumate și controlate de organele administrației de stat. Sînteți chemat a opera salutare reforme în instrucția publică! ALECSANDRI, S. 5. La școala publică se învăța numai grecește. NEGRUZZI, S. I 3.

públic1 (pu-blic) adj. m., pl. públici; f. públică, pl. públice

públic adj. m. (sil. -blic), pl. públici; f. sg. públică, pl. públice

PÚBLIC s. v. locuitori, populație.

PÚBLIC adj., s. 1. adj. v. general. 2. adj. (livr.) exoteric. (Doctrină ~.) 3. s. v. asistență. 4. s. sală. (~ul a izbucnit în aplauze.)

PÚBLIC, -Ă adj. 1. (Op. privat) Care privește tot poporul, care aparține întregii națiuni. ♦ Care poate fi folosit de toată lumea. 2. Care se petrece, care are loc în fața unei adunări de oameni. 3. Care vine de la colectivitate, la care participă întreaga colectivitate. ♦ Opinie publică = v. opinie. // s.n. 1. Colectivitate mare de oameni; mulțime, lume. 2. Totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc. [Cf. fr. public, it. pubblico, lat. publicus].

PÚBLIC, -Ă I. adj. 1. care privește tot poporul, aparține întregii națiuni. ◊ care poate fi folosit de toată lumea. ◊ (despre persoane) care ocupă o funcție de stat. 2. care are loc în fața unei adunări de oameni. 3. care vine de la colectivitate, la care participă întreaga colectivitate. II. s. n. 1. colectivitate mare de oameni; mulțime. 2. totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință. (< lat. publicus, fr. public)

públic (públică), adj. – Obștesc, general. Fr. publique.Der. publică, s. f. (republică), din lat. res publica, cf. pol. publika (Tiktin), sec. XVIII, înv.; publica (var. înv. publicarisi), vb., din lat. publicare, var. cu suf. ngr. -isi; publicui, vb. (înv., a publica); publicați(un)e, s. f., din fr. publication; publicist, s. m., din fr. publiciste; publicitate, s. f., din fr. publicité; republică, s. f., din fr. république; republican, adj., din fr. républicain.

PÚBLIC1 n. 1) Număr mare de persoane; lume; mulțime. 2) Totalitate a persoanelor care asistă la un spectacol sau la o conferință. * Marele ~ masele largi ale populației. În ~ în văzul lumii; în fața unui număr mare de oameni. /<lat. publicus, fr. public

PÚBLIC2 ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de o colectivitate de oameni; propriu unei colectivități omenești. Atitudine ~că. Manifestare ~că.Opinie ~că părere a colectivității. Viață ~că a) viața politică și administrativă dintr-un stat; b) activitatea unei persoane în raport cu funcțiile sociale pe care le exercită. 2) Care aparține întregii societăți. Bunuri ~ce. Învățământ ~. 3) Care este accesibil pentru toți membrii societății; pus la dispoziția tuturor; comun. Bibliotecă ~că.Grădină ~că parc. 4) Care aparține statului; de stat. 5) Care are loc în prezența unui mare număr de oameni. Scrutin ~. Judecată ~că. /<lat. publicus, fr. public

public a. 1. care privește pe un popor întreg: interes public; 2. în folosul tuturora: grădină publică; 3. cunoscut de toată lumea: svon public; 4. care se face de față cu toți: vânzare publică. ║ n. 1. poporul în genere: a linguși gustul publicului; 2. număr mare de persoane reunite: un public ales; în public, înaintea tuturora.

2) *públic, a v. tr. (lat. público, -áre). Fac cunoscut în public: ofițeru stăriĭ civile publică actele de căsătorie. Fac cunoscut pin [!] ziar, pun în ziar: ziaru publică o știre noŭă. Tipăresc p. a răspîndi în public, daŭ la lumină, scot: a publica o carte. – Pe la 1800 publicarisésc (cu sufix ngr.) și -césc (rus. -publikovátĭ).

1) *públic, -ă adj. (lat. públicus, din *populicus, *poplicus, d. pópulus, popor. V. popor). Al poporuluĭ întreg: interes public. Comun, p. toată lumea: local public, grădină publică. Al statuluĭ: funcționar public. Știut de toțĭ: zvon public. Care se face de față cu toțĭ orĭ la care are drept´să [!] asiste toțĭ: vînzare publică, ședință publică. Dreptu public, dreptu care studiază constituțiunea și drepturile statelor. Ministeru public, magistrațiĭ care anchetează în numele statuluĭ (procuroru). Vĭața publică, vĭața politică. S. n. Poporu în general, maĭ ales partea instruită saŭ de care e vorba: negustoru trebuĭe să știe gustu publiculuĭ. Lume, oamenĭ, oameniĭ dintr´o adunare oare-care: publicu dintr´un teatru, dintr´o grădină, de la o paradă. Marele public, tot publicu instruit: a ajunge ilustru în marele public. În public, înaintea tuturor, în fața lumiĭ: a vorbi în public. Adv. În mod public, publicamente, în public: a declara public.

PUBLICÁ, públic, vb. I. Tranz. A face cunoscut tuturor ceva prin tipărire, afișare etc.; a face să apară, a tipări cărți, articole, informații etc. – Din lat. publicare.

Intrare: public
adjectiv (A10)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular public publicul publică publica
plural publici publicii publice publicele
genitiv-dativ singular public publicului publice publicei
plural publici publicilor publice publicelor
vocativ singular
plural
Intrare: publica
verb (VT14)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) publica publicare publicat publicând singular plural
publică publicați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) public (să) public publicam publicai publicasem
a II-a (tu) publici (să) publici publicai publicași publicaseși
a III-a (el, ea) publică (să) publice publica publică publicase
plural I (noi) publicăm (să) publicăm publicam publicarăm publicaserăm, publicasem*
a II-a (voi) publicați (să) publicați publicați publicarăți publicaserăți, publicaseți*
a III-a (ei, ele) publică (să) publice publicau publica publicaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)