presupunere sf [At: LĂZĂRESCU, S. 128/12 / Pl: ~ri / E: presupune] 1 Implicare. 2 Admitere a realității, posibilității, adevărului unui lucru. 3 (Pex; ccr) Ceea ce este admis ca posibil, real, adevărat Si: ipoteză, prezumție, supoziție, (rar) presupus¹, (îvp) prepus, (îrg) prepunere.

PRESUPUNERE, presupuneri, s. f. Supoziție, ipoteză. Zaharia Duhu înlătură presupunerile șefului de stație. C. PETRESCU, A. 304. Se pierdea în confuze întrebări și presupuneri contradictorii. BART, E. 213. Își puse o mulțime de-ntrebări și se-adînci în presupuneri. Ce se mai întîmplase de atunci? VLAHUȚĂ, O. AL. II 74.

PRESUPUNERE s.f. Faptul de a presupune; supoziție, ipoteză. ♦ Lucru admis în prealabil ca adevărat. [< presupune].

PRESUPUNERE s. f. faptul de a presupune; supoziție, ipoteză. ◊ lucru admis în prealabil ca adevărat. (< presupune)

PRESUPUNERE ~i f. 1) v. A PRESUPUNE. 2) Părere bazată numai pe faptele aparente; prezumție; supoziție; ipoteză. /v. a presupune

presupunere f. acțiunea de a presupune și ceeace se presupune.

*presupúnere f. Acțiunea de a presupune, supozițiune. Fapt presupus: asta e presupunerea mea.

presupune [At: DLRU / Pzi: presupun, (îvp) presupui / E: pre- + supune] 1 vt A avea ca premisă existența prealabilă a unui lucru Si: a implica. 2-3 vtrp (Urmat de o completivă introdusă prin conjuncția „că”) A (se) admite în mod provizoriu că ceva este real, posibil, adevărat Si: a (se) bănui, a (se) crede, a (se) socoti, (liv) a (se) prezuma, (îrg) a (se) prepune, (reg) a (se) probălui.

PRESUPUNE, presupun, vb. III. Tranz. 1. (Urmat de o propoziție completivă) A admite în mod provizoriu că ceva este adevărat, real sau posibil; a crede, a-și închipui, a bănui. Au presupus că și el trebuie să fie tot aici. SBIERA, P. 45. Este dar de presupus că în secolii de înainte buciumul nu era numai o țevie de cireș... ci un instrument de metal. ALECSANDRI, P. P. 61. ◊ (Urmat de un complement direct) El, bietul, nu presupunea nimică rău. SBIERA, P. 29. 2. A avea drept condiție și premisă existența, prezența prealabilă a unui lucru. Orice efect presupune o cauză. – Part. prez. și: presupuind (EMINESCU, N. 31).

PRESUPUNE vb. III. tr. 1. A crede, a bănui (ceva dinainte). 2. A necesita, a fi absolută nevoie de ceva în prealabil. [P.i. presupun, conj. -nă, ger. -nînd, presupuind. / cf. fr. présupposer, it. presupponere].

PRESUPUNE vb. tr. 1. a admite pentru un moment că ceva este posibil sau adevărat, a crede, a socoti. 2. a necesita, a fi absolută nevoie de ceva în prealabil. (după fr. présupposer)

A PRESUPUNE presupun tranz. 1) (urmat, de regulă, de o propoziție completivă) A admite ca adevărat sau posibil; a bănui. 2) (lucruri sau acțiuni prealabile) A avea drept condiție de bază. Creația presupune inspirație. /pre- + a supune

presupune v. 1. a pune ca sigur, ca admis: să nu presupunem lucruri imposibile; 2. a admite fără probe: a presupune cuiva merite; 3. a fi consecvența necesară: orice efect presupune o cauză. Compromis literar din propunere și din lat. SUPPONERE].

*presupún, a -púne v. tr. (după it. presupporre). Prepun, bănuĭesc, mă gîndesc că, îmĭ închipuĭ: am presupus eŭ c’a umblat cineva pe aci! Îmĭ închipuĭ, consider, admit ca real: Să presupunem că toțĭ oameniĭ ar avea studiĭ academice! Cine s’ar maĭ face văcar? Fac să se prezume ca necesar: drepturile presupun datoriĭ, efectele presupun cauze.

presupunere s. f., g.-d. art. presupunerii; pl. presupuneri

presupunere s. f., g.-d. art. presupunerii; pl. presupuneri

presupunere s. f., g.-d. art. presupunerii; pl. presupuneri

presupune (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. presupun, 2 sg. presupui, 3 sg. presupune, perf. s. 1 sg. presupusei, 1 pl. presupuserăm, m.m.c.p. 1 pl. presupuseserăm; conj. prez. 1 sg. să presupun, 3 să presupună; ger. presupunând; part. presupus

presupune (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. presupun, 2 sg. presupui, 1 pl. presupunem; conj. prez. 3 să presupună; ger. presupunând; part. presupus

presupune vb. supune

presupune (ind. prez. 1 sg. presupun, conj. presupună)

presupune (presupun, presupus), vb. – A crede, a socoti. Fr. présupposer, adaptat la conjugarea lui a supune.

PRESUPUNERE s. 1. (înv. și pop.) prepus. (Tot felul de ~ îi trec prin cap.) 2. bănuială, ipoteză, prezumție, supoziție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.) 3. v. ipoteză.

PRESUPUNERE s. 1. (înv. și pop.) prepus. (Tot felul de ~ îi trec prin cap.) 2. bănuială, ipoteză, prezumție, supoziție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.) 3. ipoteză, prezumție, supoziție, (livr.) conjectură, (înv.) supunere. (Ce ~ a lansat?)

PRESUPUNE vb. 1. (înv. și pop.) a prepune. (Am ~ că vei veni.) 2. v. bănui. 3. v. crede. 4. a admite, a spune, a zice. (Să ~ că așa s-au întâmplat lucrurile.) 5. a cere, a implica, a necesita, a reclama. (Inteligența ~ reflecția.)

PRESUPUNE vb. 1. (înv. și pop.) a prepune. (Am ~ că vei veni.) 2. a bănui, a crede, a ghici, a gîndi, a-și imagina, a-și închipui, a întrezări, a prevedea, a socoti, a ști, a visa, (rar) a prevesti, (înv. și reg.) a nădăi, (reg.) a chibzui, a probălui, (fig.) a mirosi. (Cine ar fi ~ că se va întîmpla astfel?) 3. a crede, a socoti, (franțuzism) a prezuma, (reg.) a probălui, (înv.) a supoza. (~ că vom pleca în două zile.) 4. a admite, a spune, a zice. (Să ~ că-i așa cum susții.) 5. a cere, a implica, a necesita, a reclama. (Inteligența ~ reflecția.)