ploconire sf [At: POLIZU / V: (reg) poclo~ / Pl: ~ri / E: ploconi] 1 (Înv) Aducere de jertfă divinității. 2 (Înv) Înclinare adâncă și respectuoasă, supusă etc. înaintea cuiva. 3 Salut executat cu o politețe exagerată. 4 Atitudine de admirație exagerată, de servilism față de cineva sau de ceva Si: (rar) ploconitură. 5 (Fig) Lingușire. 6 (Fig) Umilire.

PLOCONIRE, ploconiri, s. f. Acțiunea de a se ploconi. 1. Închinăciune, plecăciune. 2. Supunere, lingușire, umilire, căciulire; admirație exagerată, adoptare servilă a unui model străin. – Variantă: poclonire (SEVASTOS, N. 138) s. f.

ploconi [At: CORESI, L. 566/5 / V: (îrg) poclo~ / E: sl поклонити сѧ] 1 vt (Înv; îf pocloni) A aduce jertfă, ofrandă, prinos divinității Si: a jertfi, a sacrifica. 2 vr (Înv) A se înclina adânc și cu respect, cu supunere etc. înaintea cuiva. 3 vr A saluta cu politețe exagerată. 4-5 vir A da din cap în semn de salut. 6 vr (Prt) A manifesta admirație exagerată, servilism față de cineva sau de ceva Vz căciuli. 7 vr (Fig) A se linguși. 8 vr (Fig) A se umili.

pocloni v vz ploconi

poclonire sf vz ploconire

PLOCONI, ploconesc, vb. IV. Refl. 1. A se pleca cu multă umilință înaintea cuiva. V. înclina. Echipa chelnerului se ploconi și rămase nemișcată unde se afla. VORNIC, P. 129. Hangiul Chirilă se înfățișă ploconindu-se adînc, ca să-și primească plata. SADOVEANU, O. VII 31. Cu toții se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră și lucie ca păcura. DELAVRANCEA, S. 100. 2. A se linguși, a se umili; a admira în mod exagerat (pe cineva sau ceva); a adopta în mod servil un model străin.

POCLONIRE s. f. v. ploconire.

A SE PLOCONI mă ~esc intranz. 1) A se închina exagerat de politicos (în semn de salut); a face temenele; a se temeni. 2) fig. A manifesta o admirație servilă (față de cineva); a se prosterna. /<sl. poklonit (sen)

ploconì v. a se închina (ca semn exterior de politeță): la pământ se ploconia POP. [Slav. POKLONITI, a se închina, a adora].

ploconésc (mă) v. refl. (vsl. po-kloniti sen, a se închina, a se inclina, rudă cu lat. in-clinare. V. uclonesc). Fam. Mă plec, mă închin, fac temenele înaintea cuĭva.

ploconire s. f., g.-d. art. ploconirii; pl. ploconiri

ploconire s. f., g.-d. art. ploconirii; pl. ploconiri

ploconire s. f., g.-d. art. ploconirii; pl. ploconiri

ploconi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă ploconesc, 3 sg. se ploconește, imperf. 1 sg. mă ploconeam; conj. prez. 1 sg. să mă ploconesc, 3 sg. să se ploconească; imper. 2 sg. afirm. ploconește-te; ger. ploconindu-mă

!ploconi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se ploconește, imperf. 3 sg. se ploconea; conj. prez. 3 să se ploconească

ploconi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ploconesc, imperf. 3 sg. ploconea; conj. prez. 3 sg. și pl. ploconească

PLOCONIRE s. înjosire, ploconeală, umilire, (fam.) căciuleală, căciulire. (~ cuiva în fața...)

PLOCONIRE s. înjosire, ploconeală, umilire, (fam.) căciulire. (~ cuiva în fața...)

PLOCONI vb. 1. a se închina, (rar) a se temeni. (Se ~ adânc în fața lui.) 2. a se înjosi, a se umili, (înv.) a se micșora, a se smeri, (fam.) a se căciuli, (fig.) a se coborî. (De ce te ~ atâta?)

POCLONI vb. v. jertfi, sacrifica.

PLOCONI vb. 1. a se închina, (rar) a se temeni. (Se ~ adînc în fața lui.) 2. a se înjosi, a se umili, (înv.) a se micșora, a se smeri, (fam.) a se căciuli, (fig.) a se coborî. (De ce te ~ atîta?)

pocloni vb. v. JERTFI. SACRIFICA.