2 intrări

21 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Partea mijlocie sau superioară a unui munte sau deal, slab înclinată, acoperită cu pajiști. 2. Drum (sau cărare) care face legătura între poala și creasta unui munte; potecă. 3. Regiune, ținut; (la pl.) meleaguri. 4. Subîmpărțire administrativă a județelor și a ținuturilor (de la munte) în sec. XV-XVIII, în Țara Românească; plasă. – Et. nec.

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Versant al unui munte sau al unui deal; creastă, culme, vârf al unui munte sau al unui deal; p. gener. munte, deal mare. 2. Regiune de munte sau de deal aproape plană, acoperită în general cu pășuni. 3. Drum (sau cărare) care face legătura între poala și creasta unui munte; potecă. 4. Regiune, ținut; (la pl.) meleaguri. 5. Subîmpărțire administrativă a județelor și a ținuturilor (mai ales a celor de munte) în evul mediu, în Țara Românească; plasă. – Et. nec.

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Regiune de munte sau de deal aproape plană acoperită cu pășuni. Pe deasupra codrilor și a munților, de strajă lîngă Olt, se desfăcea în lumină un plai înalt, rotund și curmat la mijloc, ca o șa. GALACTION, O. I 62. Foaie verde de susai, O veni luna lui mai, Să mă sui în deal pe plai. TEODORESCU, P. P. 289. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1. 2. Drum pe coasta unui munte; potecă. Cine e acela care a trecut noaptea prin o pădure întinsă și deasă, pe plaiul vreunui codru? MARIAN, O. I 217. 3. Cîmpie. De pe întinderea plaiurilor, vîntul aducea izid tare al romanițelor. V. ROM. mai 1953, 130. Auzit-ai frate, de un plai frumos... Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mării cei nemărginite? ALECSANDRI, O. 159. ◊ Fig. El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. Și luna, vas de aur, plutește-n ceruri lin. ALECSANDRI, P. III 74. 4. (Poetic) Regiune, ținut; meleag. Nu-ți spuneam că pe plaiul romînesc bate numai vînt de veselie și de voie bună? GALACTION, O. I 180. Bate crivăț, și plaiul alb al țării Greu scapără de ger. COȘBUC, P. II 185. Pe plaiuri dunărene poporu-și. opri mersul, Arald, copilul-rege, uitat-a Universul. EMINESCU, O. I 91. ◊ Fig. Mergeți dar ca mine Cu fruntea-n lumine, Voi ce treceți plaiul dulcei tinereți. ALECSANDRI, P. I 227. 5. (Învechit) Diviziune administrativă a unui județ (mai ales de munte); plasă, ocol. Moșia Săndulești... ținea mai bine de-o jumătate de plai. La TDRG. Merg tătarii lui Murad, C-au ucis în zi de mai Mîndru căpitan de plai. ALECSANDRI, O. 206. Cine să ne mai ție corespondenții (= corespondențe) prin scris cu stăpînitori în pricinile plaiului și ale orașului? GORJAN, H. IV 237.- Pl. și: (învechit) plaie (NEGRUZZI, S. II 86).

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Regiune de munte sau de deal aproape plană, acoperită cu pășuni. 2. Drum pe coasta unui munte sau pe un munte; potecă. 3. Câmpie. 4. (Poetic) Ținut; meleaguri. 5. (Înv.) Diviziune administrativă a unui județ (de munte); plasă, ocol. [Pl. și: (înv.) plaie] – Lat. *plagius (< plaga).

PLAI s. meleag, regiune, ținut. (Pe ~urile natale.)

PLAI s. v. pas, strâmtoare, trecătoare.

plái (pláiuri), s. n.1. Platou, podiș, parte mai înaltă a unui teritoriu. – 2. Regiune, ținut. – 3. Diviziune administrativă, subprefectă. – 4. (Bucov.) Drum de munte, potecă. – Mr. plai. Gr. πλάγιον, probabil printr-un lat. *plagium, cf. lat. plagia „țărm” și „cîmpie”, cu sensurile din rom. și alb. (Candrea-Dens., 1400; REW 6564; Pascu, I, 144; Pascu, Suf., 406; Philippide, II, 729; Diculescu, Elementele, 490; Graur, BL, VI, 108; cf. S. Pop, Geopolitica și geoistoria, II, 54-61). Der. din sl. planina „munte” (Cihac, II, 260), sl. planŭ „șes” (Tiktin) este dificil din punct de vedere fonetic; cf. sb., cr. plaj „coastă muntoasă”, pe care Vasmer, Gr., 118 îl consideră de origine dubioasă, și care nu se explică bine nici prin gr., nici prin it., este probabil un împrumut din alb. plaië, care la rîndul lui, ar putea proveni din mr.Der. plăieș (var. plăiaș), s. m. (muntean; grănicer, străjer la munte); splai, s. n. (esplanadă, drum pe malul unui rîu), probabil forțat ca fr. esplanade sau it. spiaggia „mal” față de piaggia „coastă, povîrniș” (după Graur, BL, IV, 108, din ngr. σ(τό)πλαï, a cărui abreviere pare mai puțin comună). Din rom. provin rut. plaj (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 403), săs. plâj și probabil alb., sb., ca și mag. palajas „milițian” (Edelspacher 21).

PLÁI ~iuri n. 1) Regiune de munte sau de dealuri, aproape plană, acoperită cu pășuni. 2) Versant de munte sau de deal. 3) poet. Spațiu de așezare a unei comunități etnice. 4) Drum care trece printr-o regiune muntoasă. 5) (în trecut) Diviziune administrativă a unui județ (de munte). /Orig. nec.

plai s.n. (reg.) creion.

plaĭ n., pl. urĭ (mgr. plági, parte, coastă, povîrniș. D. rom. vine rut. plaĭ, potecă. V. splaĭ, plajă). Vest. Regiune muntoasă, lature de munte: exarh al plaĭurilor (titlu al mitropolituluĭ Ungro-Vlahiiĭ. Odĭnioară eraŭ doĭ, numit fie-care exarh „al plaĭuluĭ”). Cîmpie saŭ loc despădurit la munte. Regiune frumoasă (poet.): plaĭurile patriiĭ. Plasă de munte (ca despărțitură administrativă).

VĂTAF DE PLÁI s. v. subprefect.

VĂTĂȘIE DE PLÁI s. v. subprefectură.

plaiu n. 1. munte înalt: pe un picior de plaiu POP.; 2. lature de munte (în opozițiune cu plasă): județele dela munți se împart în plaiuri; Exarh al plaiurilor, adică al districtelor carpatine (v. exarh); 3. drum îngust de-a curmezișul munților: prin plaiuri și poteci; 4. (poetic) ținut în genere: pe plaiul nemuririi se 'nalță c’un lung sbor AL. [Rut. PLAĬ, cărare de munte = slav. PLANINA, munte].


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

PLAI s. meleag, regiune, ținut. (Pe ~urile natale.)

plai s. v. PAS. STRÎMTOARE. TRECĂTOARE.

plái, plaiuri, s.n. – Drum de munte, potecă: „Cărarea în pădure, pe care se poate merge și cu carul” (Giulești); „cărare pe munte, pe care se poate merge numai cu piciorul sau cu calul” (Vadu Izei); „să zâce la munte plaiu muntelui, pă unde umblă vitele cu pt’icioarele” (Iapa); „cărare la munte” (Oncești); „o cărare care duce la munte să numé plai” (ALRRM, 1973: 673). ♦ (top.) Plăiuț, succesiune de dealuri situate între Vaser-Iza-Rona și Valea Spinului, în depresiunea Maramureșului; Plăiuț, vf. (727 m) (Posea, 1980:31); Plăiuț, localitate în Maramureșul din dreapta Tisei. – Et. nec. (DEX); din lat. *plagius (< plaga) (CDDE, Philippide, Pascu, Graur, cf. DER; DLRM); din sl. plai (MDA); cuv. autohton (Philippide). Cuv. rom. > magh. pláj (Bakos, 1982), ucr. plaj (Miklosich, Candrea, cf. DER).

plái, plaiuri, s.n. – Drum de munte, potecă: „Cărarea în pădure, pe care se poate merge și cu carul” (Giulești); „cărare pe munte, pe care se poate merge numai cu piciorul sau cu calul” (Vadu Izei); „să zâce la munte plaiu muntelui, pă unde umblă vitele cu pt’icioarele” (Iapa); „cărare la munte” (Oncești); „o cărare care duce la munte să numé plai” (ALR 1973: 673). – Din sl. plai (MDA); Cuv. rom. preluat în magh. (pláj) (Bakos 1982).

vătaf de plái s. v. SUBPREFECT.

Intrare: plai (pl. plaie)
plai (pl. plaie)
substantiv neutru (N65) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular plai plaiul
plural plaie plaiele
genitiv-dativ singular plai plaiului
plural plaie plaielor
vocativ singular
plural
Intrare: plai (pl. plaiuri)
plai (pl. plaiuri)
substantiv neutru (N67)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular plai plaiul
plural plaiuri plaiurile
genitiv-dativ singular plai plaiului
plural plaiuri plaiurilor
vocativ singular
plural