PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În Evul Mediu, în Țara Românească) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. 2. Locuitor de la munte; muntean. [Pr.: plă-ieș] – Plai + suf. -aș.

plăieș sm [At: (a. 1653) IORGA, S. D. V, 120 / V: (înv) plăiaș / P: plă-ieș / Pl: ~i / E: plai¹ + -aș] 1 Locuitor de la munte. 2 Persoană originară de la munte. 3 (Pex; reg) Pădurar. 4 (În Evul Mediu) Locuitor de la granița Țării Românești, însărcinat cu paza frontierei țării, în regiunile de munte Si: străjer. 5 (Înv; pex) Grănicer. 6 (Îrg) Administrator la curtea boierească. 7 (Îrg) Portar la o instituție. 8 (Ban; Buc) Om de serviciu la o instituție. 9 (Orn; Olt; csnp) Lăstun (Apus apus).

PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. 2. Locuitor de la munte; muntean. [Pr.: plă-ieș] – Plai + suf. -aș.

PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În evul mediu) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. Dar se-ntorc spre zid plăieșii; văd pe șes un nor de oști. COȘBUC, P. 1326. Și tu, Mirceo, plimbă-te cu plăieșii de-a lungul zidului, și fiți cu mîna pe cucoșul puștii. ALECSANDRI, T. II 19. Sosise un tînăr plăieș a cărui cal asudat păștea înșelat troscotul ce creștea pe lîngă ziduri. NEGRUZZI, S. I 169. 2. Locuitor de la munte; muntean. Era o zi frumoasă în duminica aceea și plăieșii spuneau că n-au mai apucat așa primăvară devreme de cînd îs ei. CREANGĂ, O. A. 47. Ce neastîmpăr va fi făcînd pe zeiță să calce așa iute pămîntul, sub crepidele-i împletite pe picior ca opincele plăieșilor noștri? ODOBESCU, S. III 55.

PLĂIEȘ ~i m. 1) ist. Persoană care locuia la granițele de munte ale țării, însărcinată cu paza acestora în schimbul unor privilegii. 2) Locuitor al regiunilor muntoase; muntean. /plai + suf. ~aș

plăieș m. 1. grănicer; 2. muntean.

plăiaș sm vz plăieș

plăĭáș m. (d. plaĭ. Cp. cu lăĭaș). Vest. Locuitor de plaĭ, muntean. Grănicer. – În est plăĭeș (ca megiaș, -eș).

plăieș s. m., pl. plăieși

plăieș s. m., pl. plăieși

plăieș s. m. (sil. -ieș), pl. plăieși

plăieș

plăieș.

PLĂIEȘ s. 1. (IST.) grănicer. 2. (IST.) străjer, (pop.) strajă. 3. v. muntean.

PLĂIEȘ s. 1. (IST.) grănicer. 2. (IST.) străjer, (pop.) strajă. 3. muntean.

plăieș, plăieși, s.m. 1. (înv.) locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer, muntean. 2. (înv. și reg.) administrator la curtea domnească. 3. (reg.) paznic, portar; om de serviciu. 4. (reg.) locuitor al unui plai, de la plai. 5. (reg.) pădurar de plai. 6. (reg.) lăstun.

PLĂIEȘ subst. 1. Plăeșul, G. (Buc); Plăeșii s., ard. 2. Plăiașu, Badea, 1809 (Cărbunești, r. Teleajen). 3. Plăești s., ard.; Plaiaști t., olt. (17 B I 455).

PLĂIEȘII DE JOS, com. în jud. Harghita, pe cursul superior al râului Cașin; 2.997 loc. (2003). Centru de artă populară. Muzeu etnografic. Rezervație botanică cu vegetație de mlaștină oligotrofă. În satul P. de J., menționat documentar în 1744, se află o biserică romano-catolică (sec. 14), cu zid de incintă din sec. 18, iar în satul Imper, atestat documentar în 1333, există un conac din 1833.