PERTINENT, -Ă, pertinenți, -te, adj. 1. Care se potrivește exact obiectului despre care este vorba, care este adecvat pentru ceea ce vrea să argumenteze; potrivit, nimerit, convenabil; p. ext. care denotă profunzime, competență. ♦ (Jur.) care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei; potrivit. 2. (Despre elemente lingvistice) Dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. ♦ (Despre elemente fonice) Care servește într-o limbă dată la diferențierea semnificațiilor. 3. (Inform.; despre sisteme informaționale, stocuri de informații) Care are calitatea de a satisface cerințele obiective de informare ale unui beneficiar. – Din fr. pertinent.

PERTINENȚĂ s. f. Însușirea de a fi pertinent, caracterul a ceea ce este pertinent. – Din fr. pertinence.

pertinent, ~ă a [At: KLOPȘTOCK, F. 313 / Pl: ~nți, ~e / E: fr pertinent] 1 (Jur) Care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei. 2 Potrivit. 3 (Liv) Care se potrivește exact obiectului despre care este vorba. 4 Care este adecvat pentru ceea ce vrea să argumenteze Si: convenabil, nimerit, potrivit. 5 (Pex) Care denotă profunzime, competență. 6 (D. elemente lingvistice) Dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. 7 (D. elemente fonetice) Care servește într-o limbă dată la diferențierea semnificațiilor.

pertinență sf [At: ȘINCAI, HR. I, 348/34 / V: (înv) ~ție / Pl: ~țe / E: lat pertinentiae, -arum, fr pertinence] 1 (Înv) Ceea ce ține de un lucru. 2 Ceea ce aparține unui lucru. 3 (Înv; pex) Dependințe. 4 (Înv) Împrejurimi. 5-7 (Jur) Caracter sau însușire a ceea ce este pertinent (1, 4-5). 8-9 Însușire a unui element lingvistic sau fonetic de a fi pertinent (6-7).

pertinenție sf vz pertinență

PERTINENT, -Ă, pertinenți, -te, adj. 1. (Livr.) Care se potrivește exact obiectului despre care este vorba, care este adecvat pentru ceea ce vrea să argumenteze; potrivit, nimerit, convenabil; p. ext. care denotă profunzime, competență. ♦ (Jur.) Care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei; potrivit. 2. (Despre elemente lingvistice) Dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. ♦ (Despre elemente fonice) Care servește într-o limbă dată la diferențierea semnificațiilor. – Din fr. pertinent.

PERTINENȚĂ s. f. (Livr.) Însușirea de a fi pertinent, caracterul a ceea ce este pertinent. – Din fr. pertinence.

PERTINENT, -Ă adj. 1. (Jur.) Care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei; potrivit. ♦ (Liv.) Convenabil, potrivit, nimerit. 2. (Despre elemente lingvistice) Dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. ♦ Trăsătură pertinentă = caracteristică fonetică permițînd prin ea singură distingerea unei unități de alta. [Cf. fr. pertinent, lat. pertinens].

PERTINENȚĂ s.f. (Liv.) Caracterul a ceea ce este pertinent. [< fr. pertinence].

PERTINENT, -Ă adj. 1. (jur.) care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei; potrivit. ◊ convenabil, nimerit; judicios. 2. (despre elemente lingvistice) dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. ◊ (despre elemente fonice) care permite diferențierea semnificațiilor. 3. (inform.; despre o informație, un document) care satisface cerințele obiective de informare ale unui beneficiar. (< fr. pertinent, lat. pertinens)

PERTINENȚĂ s. f. caracterul a ceea ce este pertinent. (< fr. pertinence)

PERTINENT ~tă (~ți, ~te) 1) Care se potrivește perfect; pe potrivă; adecvat. 2) (despre elemente ale limbii) Care este dotat cu o anumită funcție în cadrul unui microsistem. /<fr. pertinent, lat. pertinens

PERTINENȚĂ f. Caracter pertinent. /<fr. pertinence, lat. pertinentae

*pertinént, -ă adj. (lat. pértinens, -éntis. V. imper- și con-tinent). Foarte potrivit (aplicabil) lucruluĭ: rațiune pertinentă. Adv. În mod pertinent, cu mare potrivire, competență saŭ certitudine: a ști, a afirma pertinent (fals pertinamente) un lucru.

*pertinénță f., pl. e (lat. pertinentia). Calitatea de a fi pertinent, de a se raporta la un lucru (relațiune).

pertinent adj. m., pl. pertinenți; f. pertinentă, pl. pertinente

pertinență s. f., g.-d. art. pertinenței

pertinent adj. m., pl. pertinenți; f. pertinentă, pl. pertinente

pertinență s. f., g.-d. art. pertinenței

pertinent adj. m., pl. pertinenți, f. sg. pertinentă, pl. pertinente

pertinență s. f., g.-d. art. pertinenței

PERTINENT, -Ă adj. (cf. fr. pertinent, lat. pertinens): în sintagmele element lingvistic pertinent și trăsătură pertinentă (v.).

PERTINENȚĂ s. f. (< fr. pertinence): caracter al unui element lingvistic, grație căruia se poate pune în evidență funcția sa de comunicare.

TRĂSĂTURĂ PERTINENTĂ s. f. + adj. (< tras + suf. -ătură + pertinentă, cf. fr. pertinent, lat. pertinens): caracteristică fonetică ce permite prin ea singură distingerea unei unități lingvistice de o altă unitate lingvistică.

PERTINENT adj. v. adecvat, binevenit, bun, favorabil, fericit, indicat, nimerit, oportun, potrivit, prielnic, propice.

pertinent adj. v. ADECVAT. BINEVENIT. BUN. FAVORABIL. FERICIT. INDICAT. NIMERIT. OPORTUN. POTRIVIT. PRIELNIC. PROPICE.