PERTINENȚĂ s. f. Însușirea de a fi pertinent, caracterul a ceea ce este pertinent. – Din fr. pertinence.

pertinență sf [At: ȘINCAI, HR. I, 348/34 / V: (înv) ~ție / Pl: ~țe / E: lat pertinentiae, -arum, fr pertinence] 1 (Înv) Ceea ce ține de un lucru. 2 Ceea ce aparține unui lucru. 3 (Înv; pex) Dependințe. 4 (Înv) Împrejurimi. 5-7 (Jur) Caracter sau însușire a ceea ce este pertinent (1, 4-5). 8-9 Însușire a unui element lingvistic sau fonetic de a fi pertinent (6-7).

PERTINENȚĂ s. f. (Livr.) Însușirea de a fi pertinent, caracterul a ceea ce este pertinent. – Din fr. pertinence.

PERTINENȚĂ s.f. (Liv.) Caracterul a ceea ce este pertinent. [< fr. pertinence].

PERTINENȚĂ s. f. caracterul a ceea ce este pertinent. (< fr. pertinence)

PERTINENȚĂ f. Caracter pertinent. /<fr. pertinence, lat. pertinentae

*pertinénță f., pl. e (lat. pertinentia). Calitatea de a fi pertinent, de a se raporta la un lucru (relațiune).

pertinenție sf vz pertinență

pertinență s. f., g.-d. art. pertinenței

pertinență s. f., g.-d. art. pertinenței

pertinență s. f., g.-d. art. pertinenței

PERTINENȚĂ s. f. (< fr. pertinence): caracter al unui element lingvistic, grație căruia se poate pune în evidență funcția sa de comunicare.