oști [At: PALIA (1581), 208/1 / V: (rar; cscj) ~ta / Pzi: ~tesc / E: oaste¹] (Înv) 1 vi A face serviciul militar. 2-3 vri (Udp „asupra”, „împotriva”, „cu”) A purta război Si: a (se) lupta, a (se) război. 4-5 vri (Fig) A se strădui să învingă un obstacol. 6 vri Fig A combate o idee sau o atitudine greșită. 7 vt A învinge în luptă. 8 vt (Rar) A asedia.

OȘTI, oștesc, vb. IV. Refl. (Învechit și arhaizant) A se lupta, a se război, a se bate în război. Eu mă duc între oștenii mei, zise cu glas grav aga... Eu mă închin și mă oștesc și mănînc cu ei. SADOVEANU, O. VII 17. Vizirul se oști împotriva Comornului, cu nădejdea sigură de a înainta în curînd spre Viena. BĂLCESCU, O. II 40.

A SE OȘTI mă ~esc intranz. înv. A fi în stare de război (unul cu altul); a purta război (unul cu altul); a se război; a lupta. /Din oaste

oștì v. a se lupta. [V. oaste].

OASTE, oști, s. f. 1. (Înv. și pop.) Armată. ♦ Serviciu militar. ♦ Oștire. ♦ Fig. Mulțime. 2. (Înv.) Război¹; luptă, bătălie. – Lat. hostis, -em „dușman”.

oastă sf vz oaste¹

oaste¹ sf [At: GCR I, 6/5 / V: (îrg) ~tă, (reg) oaște / Pl: oști și (reg) ~, (îrg) oște / G-D: oștii / E: ml hostis, -is] 1 (Îvp) Armată. 2 (Înv; îs) Om (sau voinic) de ~ Soldat. 3 (Înv; îs) ~ de mare Flotă. 4 (Îvp; îe) A face ~ea A executa serviciul militar. 5 (Rar; îe) A pune oști tătărăști A mânca exagerat de mult. 6 (Fam, gmț și dep; îe) ~a lui Papuc Colectiv neorganizat, nedisciplinat. 7 (Înv; csc) Oșteni. 8 (Înv) Război. 9 (Înv) Bătălie. 10 (Reg; îe) De-a ~a Joc de copii în care unul dintre jucători îl prinde cu o frânghie pe un altul, astfel încât acesta să nu mai poată fugi. corectat(ă)

oaște sf vz oaste¹

oșta² v vz oști

STEAGUL SDRENȚUIT, CINSTEA OASTEI (Pr.) = Spune vitejia ei.

OASTE, oști, s. f. 1. (Înv. și pop.) Armată. ♦ Serviciu militar. ♦ (Rar) Oșteni, soldați. ♦ Fig. Mulțime. 2. (Înv.) Război¹; luptă, bătălie. – Lat. hostis, -em „dușman”.

OASTE, oști, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Armată, oștire. Încă din zorii zilei se mișcase de deasupra Popricanilor Ștefan Tomșa, cu oastea lui amestecată. SADOVEANU, O. VII 7. Întreaga oaste a lui Tudor trecuse de Craiova și se apropia, cu mult popor după ea, de Olt. CAMIL PETRESCU, O. I 8. În sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; Ieniceri, copii de suflet ai lui Alah și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 144. ◊ Fig. Oastea stufului se înclină muindu-și vîrfurile în apă. DUNĂREANU, N. 172. ♦ Serviciu militar. A făcut oastea doisprezece ani. REBREANU, I. 14. ♦ (Rar) Oșteni, soldați. Patruzeci de mii de oaste să te-aștepte-n ascultare. HASDEU, R. V. 141. ♦ Fig. Mulțime. Pe drum se-nșiră-o oaste: e oastea proletară. Nici zăngăniri de arme, nici sarbăda fanfară... Ci ochii veseli cată. PĂUN-PINCIO, P. 93. 2. (Învechit) Război, luptă, bătălie. Eu sînt, bună maică, fiul tău dorit, Eu, și de la oaste mă întorc rănit. BOLINTINEANU, O. 33. Mihai cu Kiraly se gătiră îndată de oaste. BĂLCESCU, O. II 46.

OASTE oști f. 1) înv. Totalitate a forțelor armate ale unui stat; armată. 2) pop. Serviciu militar; cătănie. 3) pop. Mulțime de ostași. 4) fig. Mulțime de persoane. [G.-D. oștii] /<lat. hostis, ~em

oaste f. oștire, armată. [Lat. HOSTEM, străin, dușman înarmat, de unde om înarmat (sens colectiv în limbile romanice)].

oáste f., pl. oștĭ (lat. hostis, dușman [maĭ ales în războĭ]; got. gastis, gasts, oaspete; engl. *guest, germ. gast, vsl. gostĭ [V. gospod]; it. oste, pv. vfr. ost, sp. hueste, pg. hoste. V. oștire). Oștire, armată. L. V. Războĭ: avea, făcea oaste. – Gen. oștiĭ (nu oasteĭ, cum scriŭ ignoranțiĭ modernĭ!): asupra oștiĭ (Const. 1, 257, 334, 335, 336, 337, 359), duĭumu oștiĭ (Negr. 137), oștiĭ ceruluĭ (Bibl. I 819, 841), năvălirea oștiĭ (Radu Rosetti, Adev. Lit. 16 Febr. 1930; 5, 1).

oștésc v. tr. (d. oaste). Vechĭ. Combat. V. intr. Servesc ca ostaș, militez: a oștit mulțĭ anĭ. A oști peste cineva, asupra (N. Cost. 2, 34) saŭ în potriva cuĭva, a milita, a duce războĭ. V. refl. Mă lupt: de să va oști asupra mea oaste (Dos.), a să oști în potriva cuĭva, cu cineva. V. înglotez.

oști (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oștesc, 3 sg. oștește, imperf. 1 oșteam; conj. prez. 1 sg. să oștesc, 3 să oștească

oști (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oștesc, imperf. 3 sg. oștea; conj. prez. 3 să oștească

oști vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oștesc, imperf. 3 sg. oștea; conj. prez. 3 sg. și pl. oștească

oaste s. f., g.-d. art. oștii; pl. oști

oaste s. f., g.-d. art. oștii; pl. oști

oaste s. f., g.-d. art. oștii; pl. oști

oaste, oștii gen. a.

oști, paie În SCL, VIII (1957), p. 236-237, VI. Drimba discută interjecția meglenită uoștĭ „strigăt prin care gonim câinii” și atrage atenția asupra faptului că această interjecție a existat și în dacoromînă. Autorul o explică prin turc. oșt, hoșt, ușt cu același înțeles. Pentru atestarea în turcă, autorul trimite între altele la articolul meu din BL, II (1934), p. 194, unde e vorba de verbul a se ușchi „a o șterge”. Cred că ar fi trebuit să se oprească și asupra etimologiei propuse de mine pentru acest cuvînt: țig. ušt-, perf. uštyom, imper. ušti „a se ridica”, deoarece atît forma, cît și înțelesul sînt destul de aproape de interjecția turcească. Chiar dacă nu sîntem în stare să stabilim o legătură între cele două cuvinte, cred că e necesar să semnalăm existența lor. Mai adaug că nu există și în bulgărește РСЪКЕ nu-l inserează, dar Турско-български речник, Sofia, 1952, s.v. hoșt, dă traducerea ощ ! (за пъдене куче). Problema se complică încă prin faptul că și franceza cunoaște ceva similar : ouste, adesea în asociație cu aller (allez, ouste! „șterge-o !”). La Quillet, s.v., se găsește : ouste ou *oust ! „interj. pour stimuler ou chasser vivement quelqu'un”. L. Sainéan, în Le longage parisien au XIX^e siècle, Paris, 1920, p. 356, serie houste („”prononcé ouste !*), „cri pour chasser un chien ou un autre animal importun et, par dérision, un homme”. Asemănarea e prea mare pentru ca să credem într-o întîmplare. Sainéan explică cuvîntul francez ca un „termen imitativ”. Nu am la îndemînă mijloacele pentru a vedea care e etimologia în turcește, dar mi se pare că toate cuvintele citate trebuie să provină dintr-o sursă unică. În sfîrșit, trebuie să mai semnalez un amănunt care contribuie la complicarea situației : engleza are un verb to oust „a da afară”, de origine franceză și anume din forma care stă la baza fr. ôter (explicat, după mine în mod nesatisfăcător, din lat. obstare). O a doua coincidență interesantă. În continuarea citatului inserat mai sus, Sainéan reproduce pe dHautel care în Dictionnaire du bas-langage, Paris, 1808, serie : „houste à la paille ! espèce d'interjection impérative et très incivile par laquelle on enjoint à quelqu'un de se retirer au plus vite d'un lieu ou d'uneplace dont il s'est emparé mal à propos ; à la paille ! terme de soldat qui se dit quand l'exercice est fini et qui équivaut à allez-vous-en, allez vous reposer”^{1 [1]}. Și aici putem alătura o expresie romînească foarte asemănătoare : la paie ! se spune vulgar cuiva căruia vrei să-i închizi gura, pe care vrei să-l faci să stea de-o parte. Explicația o pot da cu toată siguranța, deoarece am auzit adesea strigîndu-se la cîini nea la paie ! (BPh, V (1938), p. 170; vezi și lorgu Iordan, în aceeași revistă, p. 182), atunci cînd prezența lor deranjează, fie că latră pe cineva pe care vrem să-l primim bine, fie că se înghesuie la mîncare sau cască cu zgomot. Aici nu e deci nici o legătură cu armata. Cînd am redactat articolul din BPh, V, nu mi-a dat în gînd să explic prezența cuvîntului paie, atât mi s-a părut de naturală : cîinii își fac culcușul în șirele de paie, care se află în general în dosul casei (vezi și mai sus, 8. v. cuș). Nu mă gîndesc să pun la îndoială informația dată de d'Hautel cu privire la întrebuințarea expresiei à la paille printre soldați. Dar mă întreb dacă la origine ea nu s-a aplicat și în Franța tot pentru cîini. O expresie similară, este la oase ! , întrebuințată întîi pentru a goni cîinii, apoi și pentru a huidui un om (la București, în copilăria mea, am auzit zicîndu-se huo la Oase, că-i mai bănoase !).

oaste (oști), s. f. – 1. Armată. – 2. (Înv.) Război. – Mr. oaste, megl. ǫsti, istr. oste. Lat. hostem (Diez, I, 297; Pușcariu 1216; Candrea-Dens., 1278; REW 4201), cf. it. oste, prov., v. fr. ost, sp. hueste, port. hoste. – Der. ostaș, s. m. (soldat, combatant); ostășesc, adj. (militar); ostășește, adv. (militărește); ostăși, vb. (a servi în armată); ostășie, s. f. (serviciul militar); ostășime, s. f. (mulțime de ostași); oști, vb. (a servi în armată; a lupta); oștire, s. f. (oaste; înv., expediție militară); oștean, s. m. (soldat); oștenesc, adj. (militar); oștenește, adv. (militărește); oștenie, s. f. (militărie); oștime, s. f. (oaste); oștitor, s. m. (înv., soldat); oștitură, s. f. (înv., ordin de bătălie).

oaste, oști s. f. 1. (Înv.) Armată. ◊ Oaste cerească = expresie unică în Noul Testament, indicând pe îngerii buni, ființe curate, pure, spirituale. ◊ Oastea cerului = expresie folosită în legătură cu închinarea la idolii cerești, reprezentând Soarele, Luna și stele. „Oastea Domnului”, asociație religioasă în cadrul Bis. Ortodoxe Române, înființată la Sibiu în 1923 de către preotul Iosif Trifa, având ca obiectiv întărirea sufletească a credincioșilor și apărarea dreptei credințe față de prozelitismul sectelor neoprotestante. În 1948 a fost scoasă în afara legii de către regimul comunist, iar mulți dintre membrii săi au fost prigoniți și aruncați în închisori. În ianuarie 1990 și-a reluat activitatea, iar prin hotărârea Sinodului Bis. Ortodoxe Române a fost cooptată în activitatea misionară prin apostolatul laic. 2. (Înv.) Război, luptă, bătălie. – Di lat. hostis, -em „dușman”.

OÁSTE (lat. hostis) s. f. 1. (În Evul Mediu, în Țările Române) Armată. O. se compunea din: oastea domnului, alcătuită din curteni, țărani liberi (moșneni, răzeși), nemeși, târgoveți, și oastea stăpânilor feudali (steagurile marilor boieri), alcătuită din slugile boierești (în Transilvania, familiares). O. era formată din călărime (în special în oastea stăpânilor feudali) și din pedestrime. 2. Oștire.

OȘTI vb. v. bate, lupta, război.

oști vb. v. BATE. LUPTA. RĂZBOI.

OASTE s. v. bătălie, conflict, luptă, război.

OASTE s. (MIL.) armată, oștire, putere, trupe (pl.), (înv. și reg.) armadă, șirag, tabără, (înv.) armie, ordie, ostășime, oștime, silă, tărie, (fig.) sabie. (Orașul a fost cucerit de ~ inamică.)

oaste s. v. BĂTĂLIE. CONFLICT. LUPTĂ. RĂZBOI.

OASTE s. (MIL.) armată, oștire, putere, trupe (pl.), (înv. și reg.) armadă, șirag, tabără, (înv.) armie, ordie, ostășime, oștime, silă, tărie, (fig.) sabie. (Orașul a fost cucerit de ~ inamică.)