OXIMORON, oximorone^[1], s. n. Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni incongruenți și aparent incompatibili. – Din fr. oxymoron.

oximoron sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: fr oxymoron] Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii.

OXIMORON, oximorone, s. n. Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii. – Din fr. oxymoron.

OXIMORON s.n. Procedeu stilistic care constă în a uni două cuvinte în aparență contradictorii (de ex. tăcere elocventă) pentru a da expresiei un caracter neașteptat. [Pl. -one. / < fr. oxymoron, cf. oxys – deștept, moros – prost].

OXIMORON s. n. figură de stil constând în a îmbina două cuvinte în aparență contradictorii, incompatibile, pentru a da expresiei un caracter usturător. (< fr., gr. oxymoron)

OXIMORON ~e n. Figură de stil constând în exprimarea unei ironii sau a unui adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii. /<fr. oxymoron

oximoron s. n., pl. oximoroane

oximoron s. n., pl. oximoroane

oximoron s. n., pl. oximoroane

oximoron (gr. oxys „înțepător”, „picant” și „morós” „prost[ănac]” „năuc”), figură de stil constând în asocierea ingenioasă în aceeași sintagmă, a două cuvinte care exprimă noțiuni contradictorii (A):, „De-mbunătățiri rele cât vrei sântem sătui” (Gr. Alexandrescu) „Când firea mea vorbește în plus și tace-n glas.” (Constanța Buzea)

OXIMORON (< fr. oxymoron < lat. oxymoron ; cf. gr. oxys, mușcătură și moros, nebun) Alăturare a doi termeni contradictorii, alăturare din care rezultă o necruțătoare ironie sau un usturător adevăr. Figură de stil înrudită cu antifraza, ca și cu paradoxul (v.) oximoronul este folosit în poezie pentru exprimarea unor imagini puternice. Ex. „De-mbunătățiri rele cît vrei sîntem sătui.” (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) El apare adesea și în vorbirea comună (sărăcie lucie).