ORBITA vb. intr. a gravita, a se învârti pe o anumită orbită. (< fr. orbiter)

ORBIT, -Ă, orbiți, -te, adj. 1. Lipsit de vedere sau cu vederea slăbită. 2. Fig. Cu mintea întunecată (de furie, de durere etc.), fără discernământ, scos din minți, înnebunit, zăpăcit. ♦ Fermecat, fascinat, uluit. – V. orbi.

ORBITĂ, orbite, s. f. 1. Traiectorie în formă de curbă (închisă) pe care o parcurge un mobil. ♦ Drumul real parcurs de un astru. ◊ Orbită aparentă = drumul aparent al unui astru pe bolta cerească, proiecție a drumului său real. 2. Fiecare dintre cele două cavități osoase ale craniului, în care se află globul ocular. 3. Fig. Sfera, domeniul de acțiune sau de influență. – Din fr. orbite, lat. orbita.

orbit¹ s vz orbită

orbit², ~ă a [At: NECULCE, L. 377 / Pl: ~iți, ~e / E: orbi] 1 Lipsit de vedere. 2 Căruia i s-au scos ochii. 3 Cu vederea tulburată de lumină intensă sau de obiecte strălucitoare. 4 Care și-a pierdut rațiunea. 5 (Fig) Înșelat. 6 (Fig) Uimit.

orbită sf [At: ȘINCAI, ÎNV. 132 / V: (iuz) orbit / Pl: ~te / E: lat orbita, fr orbite] 1 Drum pe care îl parcurge un corp ceresc. 2 Traiectorie în formă de curbă închisă, parcursă de un mobil într-un câmp de forțe centrale, de un electron care aparține unui sistem atomic etc. 3 Fiecare dintre cele două cavități osoase ale craniului, în care se află ochii. 4 (Fig) Sferă sau mediu al unei activități oarecare. 5-6 (Fig) Sferă de acțiune sau de influență.

ORBIT, -Ă, orbiți, -te, adj. 1. Lipsit de vedere, cu vederea slăbită. 2. Fig. Cu mintea întunecată (de furie, de durere etc.), fără discernământ, scos din minți, înnebunit, zăpăcit. ♦ Fermecat, fascinat, uluit. – V. orbi.

ORBITĂ, orbite, s. f. 1. Traiectorie în formă de curbă (închisă) pe care o parcurge un mobil. ♦ Drumul real parcurs de un astru. ◊ Orbită aparentă = drumul aparent proiectat pe bolta cerească pe care se deplasează un corp ceresc. 2. Fiecare dintre cele două cavități osoase ale craniului, în care se află globul ocular. 3. Fig. Sfera sau mediul unei activități oarecare; sferă de acțiune sau de influență. – Din fr. orbite, lat. orbita.

ORBIT, -Ă, orbiți, -te, adj. 1. Lipsit de vedere, cu vederea întunecată. Scăldați într-o strălucire albă rămînem orbiți cîteva clipe. BART, S. M. 29. 2. Cu mintea întunecată (de furie, de ciudă, de durere etc.), scos din minți. V. zăpăcit. Ștefan-vodă Tomșa stătea măreț pe calul lui arăbesc și nu vedea pe nimeni, orbit și înfierbintat. SADOVEANU, O. VII 72.

ORBITĂ, orbite, s. f. 1. Traiectoria închisă a unui corp ceresc. Orbita pămîntului. a Două stele își încrucișează orbitele în univers. BOGZA, C. O. 285. 2. Fig. Sfera sau mediul unei activități oarecare; sferă de influență. 3. Cavitate osoasă a craniului în care se află globul ocular. Albia uscată a torentului... apare îngrozitor de tristă și dureroasă, ca orbitele fără ochi ale unui mutilat. BOGZA, O. 210. Vorbea acum grăbit și grav și ochii lui neliniștiți îi jucau necontenit în orbite. SADOVEANU, O. VI 353. [Ochii] înotau în orbitele lor. EMINESCU, N. 34.

ORBITĂ s.f. 1. Traiectorie închisă a unui corp ceresc. ♦ (Mec.) Traiectorie închisă parcursă de un mobil, de un electron. 2. Cavitate osoasă a craniului în care este așezat ochiul. 3. (Fig.) Sferă de activitate; sferă de influență. [< fr. orbite, cf. it. orbita].

ORBITĂ s. f. 1. traiectorie închisă parcursă de un mobil, de un electron etc. ◊ drum real parcurs de un corp ceresc. 2. fiecare dintre cavitățile osoase ale craniului în care se află ochiul. 3. (fig.) sferă de activitate; zonă de influență exercitată de o persoană etc. (< fr. orbite, lat. orbita)

ORBITĂ ~e f. 1) Traiectorie curbă a unui corp ceresc, având drept sursă de mișcare un alt corp ceresc. 2) Cavitate osoasă în care se află globul ocular. 3) fig. Sferă de acțiune sau de influență. /<fr. orbite, lat. orbita

orbit a. 1. devenit orb; 2. fig. rătăcit.

orbită f. 1. drum ce descrie o planetă în jurul soarelui; 2. cavitate în care e așezat ochiul.

*orbítă și (maĭ bine) órbită f., pl. e (lat. órbita, d. orbis, circumferență). Curbă pe care o descrie o planetă saŭ o cometă în prejuru soareluĭ. Cavitatea în care se află ochĭu (V. melcĭ): ochiĭ îĭ ĭeșise din orbite de spaĭmă.

orbita vb., ind. prez. 3 sg. și pl. orbitează

orbită s. f., g.-d. art. orbitei; pl. orbite

orbită s. f., g.-d. art. orbitei; pl. orbite

orbită s. f., pl. orbite

ORBITĂ s. 1. (ASTRON.) (rar) cerc, (înv. și pop.) crug. 2. (ANAT.) (pop.) găvan, scovârlie, văgăună, (înv. și reg.) melci. (~ a ochiului.)

ORBITĂ s. 1. (ASTRON.) (rar) cerc, (înv. și pop.) crug. 2. (ANAT.) (pop.) găvan, scovîrlie, văgăună, (înv. și reg.) melci. (~ a ochiului.)

excentricitatea orbitei, exprimă valoarea raportului dintre diferența Soare-Pământ la afeliu și periheliu și suma lor; acest raport variază într-o perioadă de cca. 93 000 – 100 000 ani și are ca efect variația insolației totale. V. și Milancovic.

a intra pe orbită expr. (intl.) a fi în formă, a acționa cu succes.