ORBIT, -Ă, orbiți, -te, adj. 1. Lipsit de vedere sau cu vederea slăbită. 2. Fig. Cu mintea întunecată (de furie, de durere etc.), fără discernământ, scos din minți, înnebunit, zăpăcit. ♦ Fermecat, fascinat, uluit. – V. orbi.

orbit², ~ă a [At: NECULCE, L. 377 / Pl: ~iți, ~e / E: orbi] 1 Lipsit de vedere. 2 Căruia i s-au scos ochii. 3 Cu vederea tulburată de lumină intensă sau de obiecte strălucitoare. 4 Care și-a pierdut rațiunea. 5 (Fig) Înșelat. 6 (Fig) Uimit.

ORBIT, -Ă, orbiți, -te, adj. 1. Lipsit de vedere, cu vederea slăbită. 2. Fig. Cu mintea întunecată (de furie, de durere etc.), fără discernământ, scos din minți, înnebunit, zăpăcit. ♦ Fermecat, fascinat, uluit. – V. orbi.

ORBIT, -Ă, orbiți, -te, adj. 1. Lipsit de vedere, cu vederea întunecată. Scăldați într-o strălucire albă rămînem orbiți cîteva clipe. BART, S. M. 29. 2. Cu mintea întunecată (de furie, de ciudă, de durere etc.), scos din minți. V. zăpăcit. Ștefan-vodă Tomșa stătea măreț pe calul lui arăbesc și nu vedea pe nimeni, orbit și înfierbintat. SADOVEANU, O. VII 72.

orbit a. 1. devenit orb; 2. fig. rătăcit.