olecăit sn [At: CANTEMIR, HR. 93 / Pl: ~uri / E: olecăi] (Îvr) Văicăreală.

olăcăi v vz olecăi

olecăi [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^r/5 / V: (reg) d~, olăc~, ~cui, (cscj) olicăia, olic~, olicări, oligăi, oligări, oric~, oricări / Pzi: ~esc / E: oleo] 1-2 vtr (Îrg) (A face pe cineva să se vaite sau) a se văita.

olecui v vz olecăi^[1] modificată

olicăi v vz olecăi

olicăia v vz olecăi

olicări v vz olecăi

oligăi v vz olecăi

oligări v vz olecăi

oricăi v vz olecăi

oricări v vz olecăi

OLĂCĂI vb. IV v. olicăi.

OLICĂI, olicăiesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se văita, a se văicări, a se tîngui. Cînd tragi sorocoveții la musteață, de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. – Variante: olăcăi (ȘEZ. XIII 1), olecăi (MAT. FOLK. 551) vb. IV.

olicăì v. Mold. a se văita; nu te mai olicăi atâta! CR. [Cf. bulg. OLELEČA (serb. LELEKATI), a se tângui].

olecăĭésc și olicăĭésc (mă) v. refl. (d. oleo, ca și sîrb. lelekati, d. lele, aoleŭ, și bg. olelikam, d. olelé). Mold. Vechĭ. Azĭ iron. Mă vait.

olicăĭésc, V. olecăĭesc.

olecăi (a se ~) (înv., reg.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă olecăi/mă olecăiesc, 3 sg. se olecăie/se olecăiește, imperf. 1 sg. mă olecăiam; conj. prez. 1 sg. să mă olecăi/să mă olecăiesc, 3 să se olecăie/să se olecăiască; imper. 2 sg. afirm. olecăie-te/olecăiește-te; ger. olecăindu-mă

!olecăi (a se ~) (înv., reg.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se olecăie/se olecăiește, imperf. 3 sg. se olecăia; conj. prez. 3 să se olecăie/să se olecăiască

olecăi vb., ind. prez. 1 sg. și pl. olecăiesc, 3 sg. olecăie / olecăiește, imperf. 3 sg. olecăia; conj. prez. 3 sg. și pl. olecăiască

OLECĂI vb. v. boci, căina, jeli, jelui, lamenta, plânge, tângui, văicări, văita.

olecăi vb. v. BOCI. CĂINA. JELI. JELUI. LAMENTA. PLÎNGE. TÎNGUI. VĂICĂRI. VĂITA.

OLECĂIT s. n. (Mold.) Olecăire. Mai pre urmă ... amînduror împăraților de plîns și de olecăit sfărîmare și risipă ... să tiu vie. CANTEMIR, HR. Etimologie: olecăi. Vezi și olecăi, olecăios, olecăire, olecăitură. Cf. g o i d, ol e c ă i r e, o l e c ă i t u r ă.

OLECĂI vb. (Mold., ȚR, Trans. S) A se văita, a se văicări, a se tîngui. A: Iară voi veț văieta de durearea inemii voastre și de z(d)robi-tura sufletului vel olecăi-vă. DP, 23^v. S-au mărsu amîndoi pre la țoti domnii... olecăindu-să. IT 1689, 120^r; cf. DOSOFTEI, VS; NECULCE. B: Au mersu amîndoi pre la toți domnii și crai<i> elineșli, plîngînd cu amar și olecăindu-se. IT 1758, 127^v. C: Iar într-o zi, supărîndu-l foarte tare, au început bătrînul a să olecăii și a zice dracului: " Pînă cînd nu mă lași în pace? LIM., 19^r. Au mers amîndoi pre la toți craii și domnii elinești, plîngînc cu amar și olecăindu-să. IT 1767, 6^v. Etimologie: oleo. Vezi și olecăios, olecăire, olecăit, olecăitură. Cf. b o c i, c î n t a, g l ă s i, r u g u c i ¹.