19 definiții pentru narațiune narație


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

NARAȚIÚNE, narațiuni, s. f. Expunere, relatare în formă literară a unui fapt, a unui eveniment etc., specifică genului epic; povestire. [Pr.: -ți-u-.Var.: (înv.) naráție s. f.] – Din fr. narration, lat. narratio, -onis.

narațiune sf [At: HELIADE, O. II, 64 / V: (înv) ~ație / P: ~ți-u~ / Pl: ~ni / E: fr narration, lat narratio, -onis] 1 Expunere a unui fapt, a unui eveniment sau a unui șir de fapte sau de evenimente, într-o desfășurare gradată Si: istorisire, povestire. 2 Parte a unui discurs care cuprinde expunerea faptelor.

NARAȚIÚNE, narațiuni, s. f. Expunere, relatare a unui fapt, a unui eveniment sau a mai multor fapte sau evenimente într-o desfășurare gradată (și în formă literară); povestire. [Pr.: -ți-u-.Var.: (înv.) naráție s. f.] – Din fr. narration, lat. narratio, -onis.

NARAȚIÚNE, narațiuni, s. f. Relatare, expunere a unui fapt, a unui eveniment; povestire, istorisire (caracteristică mai ales genului epic). Își ilustra narațiunea cu gesturi, strîmbături și schimbări de glas caraghioase. VLAHUȚĂ, O. A. III 69. – Variantă: (învechit) naráție (RUSSO, O. 52) s. f.

NARAȚIÚNE s.f. Povestire, istorisire. ♦ Parte a unui discurs în care oratorul expune faptele. [Pron. -ți-u-, var. narație s.f. / cf. lat. narratio, fr. narration].

NARAȚIÚNE s. f. povestire, istorisire. ◊ parte a unui discurs cuprinzând expunerea faptelor. (< fr. narration, lat. narratio)

NARAȚIÚNE ~i f. Relatare a unor fapte într-o formă literară, specifică genului epic (a unei întâmplări, a unui eveniment etc.); povestire. [G.-D. narațiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. narration, lat. narratio, ~onis[1]

  1. Var. narație LauraGellner

narați(un)e f. 1. expunere istorică sau poetică; 2. partea discursului ce conține expunerea faptelor.

* narațiúne f. (lat. narratio, -ónis). Acțiunea de a nara. Lucru narat, povestire. Partea care conține expunerea faptelor într’un discurs. – Și -ație.

NARÁȚIE s. f. v. narațiune.

NARÁȚIE s. f. v. narațiune.

NARÁȚIE s.f. v. narațiune.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

narațiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. narațiúnii; pl. narațiúni

narațiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. narațiúnii; pl. narațiúni[1]

  1. Var. narație LauraGellner

Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

NARAȚIÚNE s. (LIT.) istorie, istorisire, poveste, povestire, (englezism) story, (înv.) spunere. (A publicat o lungă ~.)[1]

  1. Var. narație LauraGellner

NARAȚIUNE s. (LIT.) istorie, istorisire, poveste, povestire, (înv.) spunere. (A ascultat o lungă ~.)


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

NARAȚIUNE (< fr. narration < lat. narratio, povestire) Povestire a faptelor care fac obiectul discursului. Cerințe esențiale ale narațiunii sînt: claritatea, căci, așa cum arată și Cicero, în De oratore, o narațiune lipsită de claritate întunecă întregul discurs, și verosimilitatea care contribuie la scoaterea în evidență a adevărului. Împreună cu confirmarea și respingerea, narațiunea face parte din tratare. Înainte de desfășurarea argumentelor, este necesară povestirea faptelor la care ele se referă. De regulă, narațiunea este plasată înaintea confirmării și respingerii. De multe ori, oratorii cred că e mai potrivit să amestece faptele narate cu argumentele, așa că nu se poate face o demarcație precisă între narațiune, confirmare și respingere.

NARAȚIUNE (< fr. narration < lat. narratio, povestire) Mod de exprimare propriu genului epic, povestire a unor întîmplări reale sau imaginare. Narațiunea poate fi în proză [schița, nuvela, romanul, basmul (v.) etc.] și în versuri [fabula, balada, epopeea (v.) etc.]. Spre deosebire de descriere, al cărei obiect este situat în spațiu, obiectul narațiunii îl formează desfășurarea în timp a faptelor, într-o succesiune de momente, unele mai importante – momente principale – altele mai puțin importante; de aici caracterul ei de modalitate literară temporală, adică nararea unor evenimente aranjate în desfășurarea lor în timp, din care rezultă un anumit ritm în succesiunea și organizarea faptelor narate. Narațiunea poate exista ca o compunere de sine stătătoare (balada, poemul, epopeea, în versuri; schița, nuvela, romanul etc., în proză), fie ca parte integrantă într-o altă compoziție: oratorică, dramatică, istorică etc. Raportată la viață, narațiunea apare nu ca o copie fidelă a realității, ci ca o plăsmuire veridică a acesteia. Pe baza unor criterii felurite s-au încercat diferite clasificări ale literaturii, ca, de exemplu, după formă, narațiune în versuri sau proză; după raportul narator-operă, în subiectivă și obiectivă; după conținutul operei, narațiune științifică, istorică, umoristică, realistă, narațiune descriptivă. Datorită însă interferenței a diferite elemente într-o narațiune, asemenea diferențieri întîmpină unele dificultăți.

Intrare: narațiune
narațiune substantiv feminin
  • silabație: -ți-u-ne
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • narațiune
  • narațiunea
plural
  • narațiuni
  • narațiunile
genitiv-dativ singular
  • narațiuni
  • narațiunii
plural
  • narațiuni
  • narațiunilor
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F135)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • narație
  • narația
plural
  • narații
  • narațiile
genitiv-dativ singular
  • narații
  • narației
plural
  • narații
  • narațiilor
vocativ singular
plural

narațiune narație

  • 1. Expunere, relatare în formă literară a unui fapt, a unui eveniment etc., specifică genului epic.
    surse: DEX '09 DLRLC DN sinonime: istorisire povestire un exemplu
    exemple
    • Își ilustra narațiunea cu gesturi, strîmbături și schimbări de glas caraghioase. VLAHUȚĂ, O. A. III 69.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Parte a unui discurs în care oratorul expune faptele.
      surse: DN

etimologie: