năluci [At: MAIOR, IST. 8/23 / Pzi: ~cesc / E: cf luci] 1-2 vir (Îvp) A se arăta vag sau îndepărtat vederii Si: (îvr) a năduri. 3 vi (Ccd) A-i trece prin minte. 4 vr (Îvp) A i se părea că vede, aude etc. ceva. 5 vr (Pex) A-și închipui. 6 vt (Înv) A imagina. 7 vru (Înv) A avea bănuieli, suspiciuni. 8 vru (Reg; d. cai) A se speria. 9 vt (Rar) A uimi prin frumusețe, strălucire etc. Si: a fermeca, a încânta.

NĂLUCI (-ucesc) vb. tr. și intr. 1 A-și închipui, a i se părea că vede ceva: lui i se nălucea pare că cîmpul înflorise și cerul se luminase (ODOB.) ¶ 2 A-și închipui ceva ce nu poate să fie, ce nu există: cînd vrem să arătăm... că cineva... își nălucește ceva, noi zicem că bate cîmpii, că visează deștept (ISP.) [bg. nalučamu].

NĂLUCI, pers. 3 nălucește, vb. IV. 1. Refl. (Construit cu dativul) A i se părea cuiva că vede năluci, fantasme, a i se năzări cuiva ceva. I se năluci că el ar fi cunoscător mare în ale cîntecelor. ISPIRESCU, U. 109. Vom merge și prin țările vecine... și repurtînd apoi orice lumină ni se va ivi sau chiar ni se va năluci, la țara noastră, ne vom cerca într-astfel să lămurim oareșicum vechile noastre datine. ODOBESCU, S. I 192. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Cine... își nălucește ceva, noi zicem că bate cîmpii. ISPIRESCU, U. 126. 2. Intranz. A se înfățișa vag sau fugitiv vederii; fig. a se ivi în amintire, în minte. Din cînd în cînd năluceau ape în depărtări. SADOVEANU, F. J. 540. Înaripata molie, care nălucește arar în aer, bătînd fantastic din aripioarele ei făcute din veștede cidori. ANGHEL, PR. 4. Nălucesc pe tăpșane căsuțele satelor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 173. ◊ (Construit cu dativul) Cele paisprezece șipote de subt dealul lui Coman îi năluciseră în amintire. SADOVEANU, Z. C. 290. Soarta e, pe bunuri pămîntești, invidioasă... Cînd un vis ne nălucește, strălucește și s-a stins. MACEDONSKI, O. I 75. 3. Tranz. (Neobișnuit) A lua vederea, a orbi. Arme împotrivă-i are Ce vederea nălucesc. VĂCĂRESCU, P. 6.

A NĂLUCI ~esc 1. intranz. 1) A apărea vag și fugitiv (ca o nălucă); a năzări. 2) (despre gânduri, idei, imagini, planuri etc.) A apărea fugitiv (în minte, în memorie). 2. tranz. pop. 1) (construit cu dativul) A-și reprezenta în gând; a-și imagina; a-și închipui. 2) (ochii, văzul) A face să se tulbure. 3) A impresiona puternic (prin caracteristici ieșite din comun); a frapa. /cf. a luci

A SE NĂLUCI pers. 3 se ~ește intranz. (construit cu dativul) A i se părea ca real (ceea ce, de fapt, nu există); a (i) se năzări. /cf. a luci

nălucì v. 1. a-i părea că vede, a-și închipui fără temeiu: i se nălucește o spaimă; 2. a prinde frică, vorbind de caii cu nărav. [Slav. NALUČITI, a afla].

NĂLUCĂ, năluci, s. f. 1. Apariție fantastică, imaginară; arătare, fantomă, vedenie, nălucire (1); spec. strigoi. ♦ (Adverbial, pe lângă verbe de mișcare) Foarte repede. 2. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, năluceală. ◊ Expr. (Reg.) A-și face nălucă = a) a se speria, a se înspăimânta; b) a se amăgi, a se înșela; c) a i se părea că vede sau că aude ceva. 3. Obiect în formă de peștișor, făcut din lemn sau din metal sclipitor, pe care îl folosesc pescarii drept nadă artificială pentru peștii răpitori; p. gener. momeală, nadă. – Din năluci (derivat regresiv).

năluc s vz nălucă

nălucă [At: CORESI, EV. 129 / V: (îrg) năluc sm, (nob) nel~ / Pl: ~uci, (îrg) ~uce / E: pvb năluci] 1 sf Ființă fantastică, imaginară Si: arătare, fantomă, nălucire (1), vedenie, (îrg) nălucitură, (reg) necurățenie (2), pater². 2 sf (Spc) Strigoi. 3 av (Pe lângă verbe de mișcare) Foarte repede. 4 sf (Îvr) Momâie. 5 sf Imagine fugară și înșelătoare Si: himeră, iluzie, nălucire (8), (rar) năluceală. 6 (Îe) A-și face ~ sau (reg) a-și lua ~ca A fi cuprins de panică. 7 sf (Îae) A se speria. 8 sf (Îae) A se amăgi singur. 9 (Îae) A i se părea că vede sau aude ceva. 10 sf (Reg) Halucinație. 11 Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, pe care o folosesc pescarii cu undița pentru a prinde peștii răpitori. 12 (Pgn) Momeală.

nelucă sf vz nălucă

NĂLUCĂ (pl. -ci) sf. 🔱 1 Vedenie de noapte, arătare înșelătoare, fantomă, stafie, figură ce-și închipuește cineva că vede și de care se sperie: cînd și cînd, un stejar nalt, răzbătînd pîcla, ni se arăta ca o ~ din altă lume (ALECS.); ea s’a speriat de această ~ și a prins a tremura (SB.); după ce se încredință că nu este ~ de noapte, puse mîna și luă dafinii (ISP.); cum gătă lucrul, se făcu nevăzută, pieri ca o ~ (RET.) ¶ 2 Închipuire deșartă: acum simț, vai! că visu mi-a fost o ~ (ODOB.) ¶ 3 A-și face ~, a-l cuprinde o frică năprasnică, a se speria fără veste: de fus sări în sus, de furcă îți faci ~ (ZNN.) [năluci].

NĂLUCĂ, năluci, s. f. 1. Ființă fantastică, imaginară; arătare, fantomă, vedenie, nălucire (1); spec. strigoi. ♦ (Adverbial, pe lângă verbe de mișcare) Foarte repede. 2. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, năluceală. ◊ Expr. (Reg.) A-și face nălucă = a) a se speria, a se înspăimânta; b) a se amăgi, a se înșela; c) a i se părea că vede sau că aude ceva. 3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, pe care o folosesc pescarii drept nadă artificială pentru peștii răpitori; p. gener. momeală, nadă. – Din năluci (derivat regresiv).

NĂLUCĂ, năluci, s. f. 1. Ființă ireală pe care oamenii cu imaginația tulburată cred că o văd uneori sau pe care o creează fantezia poeților; arătare, vedenie, fantomă. Oricît de tare om ai fi, năluca unui mort te înspăimîntă, fiindcă pe-aceea n-o poți alunga cu pumnii. POPA, V. 29. El tresări. Ca și cînd acest bătrîn nu ar mai fi fost un om viețuitor, ci un fel de nălucă, de care nu poate scăpa. SLAVICI, N. II 11. Nu știu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu ești. CREANGĂ, P. 162. ◊ (În comparații și metafore) Un mistreț rănit se năpusti... Venea nălucă. SADOVEANU, O. I 65. ◊ Fig. E Meka! E Meka! Ș-aleargă spre ea... Ca gîndul aleargă spre alba nălucă. MACEDONSKI, O. I 146. ◊ Expr. (În legătură cu verbe de mișcare) Ca năluca (sau ca o nălucă) = foarte repede. Calul fugea ca o nălucă prin lumina vînătă. SADOVEANU, O. I 473. Trecînd, ca o nălucă, în zarea din apus. IOSIF, PATR. 70. Cînd eram tinerel, Mi-era corpul subțirel, Carnea mi-era ca roua, Și osul ca măduva, Mă duceam ca năluca. PĂSCULESCU, L. P. 251. (Regional) A-și face nălucă = a se speria, a fi cuprins de panică. Turcii își făcuseră nălucă; fugeau mai mult de groază decît de armele romînilor. ISPIRESCU, M. V. 30. 2. Închipuire deșartă, iluzie, himeră. Nu te lăsa ispitit de năluci. Nainte mereu să te duci. BENIUC, V. 98. Dar ce e vis, e o nălucă... Rămîn cu trista mea nevroză, Cu dorul meu nespus de ducă. MACEDONSKI, O. I 159. 3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, de care se folosesc pescarii cu undița pentru a atrage și a prinde peștii răpitori.

NĂLUCĂ ~ci f. 1) (în mitologia populară) Ființă imaginară creată de fantezie, care provoacă spaimă; vedenie; arătare; stafie; spirit; duh; fantomă. ◊ Piei ~! piei din fața mea! 2) fig. Imagine înșelătoare (și fugitivă) a unui lucru; închipuire. ◊ Ca ~ca (sau ca o ~) fulgerător. 3) Obiect strălucitor (mai ales de metal) folosit pentru momirea peștilor răpitori; devon. /v. a năluci

nălucă f. 1. arătare înșelătoare: d’o nălucă frigurile îl apucă. PANN; 2. frică năpraznică: își făcu nălucă o oaie și sări în râu ISP. 3. fantomă: nălucă este omul și vieața o clipire. AL. [Abstras din nălucì].

nălúcă f., pl. ĭ (d. a ți se năluci). Vedenie, fantazmă. A fugi ca năluca, a fugi răpede. A-ți face nălucă, a și se năluci, a ți se năzări, a te apuca panica. – Și năluc, (Munt., Mold.) m., om precipitat, om răpezit: stăĭ, nălucule!

nălucéște (se) v. refl. impers. (vsl. *nalučiti, a găsi, lučiti, a întîlni, lučiti sen, a se’ntîmpla). A ți se năluci ceva, a ți se năzări, a și se părea că vezĭ ceva grozav, a te speria din senin.

năluci (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. nălucește, 3 pl. nălucesc, imperf. 3 sg. nălucea; conj. prez. 3 să nălucească

năluci (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. nălucește, imperf. 3 sg. nălucea; conj. prez. 3 să nălucească

năluci vb., ind. prez. 3 sg. nălucește, imperf. 3 sg. nălucea; conj. prez. 3 sg. și pl. nălucească

nălucă s. f., g.-d. art. nălucii; pl. năluci

nălucă s. f., g.-d. art. nălucii; pl. năluci

nălucă s. f., g.-d. art. nălucii; pl. năluci

năluci (nălucesc, nălucit), vb. – 1. A-și închipui, a-și reprezenta. – 2. A-și imagina, a visa, a avea o viziune. Sl. nalučiti „a afla” (Miklosich, Lexicon, 406; Cihac, II, 209; Conev 96, 106), cf. bg. nalučam „a ghici”. Se folosește cu pron. în dativ și mai des în forma reflexivă. – Der. nălucă, s. f. (fantasmă, viziune, arătare; închipuire, vis); nălucitură, s. f. (viziune); nălucitor, adj. (fantastic); nălucos, adj. (rar, sperios, fricos).

NĂLUCI vb. v. crede, imagina, închipui, năzări, părea.

năluci vb. v. CREDE. IMAGINA. ÎNCHIPUI. NĂZĂRI. PĂREA.

NĂLUCĂ s. 1. v. fantomă. 2. v. iluzie.

NĂLUCĂ s. apariție, arătare, duh, fantasmă, fantomă, nălucire, năzărire, spectru, spirit, stafie, strigoi, umbră, vedenie, viziune, (înv. și pop.) nălucitură, năzăritură, (pop.) iazmă, moroi, (reg.) arătanie, necurățenie, pater, (Ban.) năhoadă, (Mold. și Bucov.) vidmă, (înv.) vedere, zare.

nălucí, nălucesc, v.r. (în expr.) A i se năluci = a avea vedenii, a i se năzări. – Din sl. nalučiti „a găsi” (Șăineanu, Scriban); cf. luci „a lumina” (DEX).

NĂLUCI vb. IV. 1. Intranz. și (rar) refl. unipers. (Învechit și popular) A se arăta, a apărea, a se ivi, a se zări (în depărtare, neclar sau pentru scurt timp). Acum întru noi se năluceaște tot cinste. coresi, l. 353/5. Iară unii de-acolo feaceră poate hi că i s-au nălucit ceva. dosoftei, v. s. octombrie 45^v/19. Mi-ar place să străbat... și pustiile năsipoase, pe unde mi s-ar năluci vînători eroice de tigri. odobescu, s. iii, 77. Dacă pleci din București cu trenul care merge spre Predeal, după trei ceasuri de drum... începi a vedea tot mai des nălucind pe la ferestre rampele podurilor. vlahuță, o. a. iii, 32, cf. ii, 173. Firul de praf îl urmărea și înaripata molie, care nălucește arar în aer, bătînd fantastic din aripioarele ei făcute din veștede culori. anghel, pr. 4. Pădurile și prăpăstiile, străbătute în zilele de boală, nălucesc, ca într-un fulger. galaction, o. a. i, 316. Ai să cunoști că te apropii de locurile lor cînd vei băga de samă că zarea se alină și nălucesc ape în depărtări. sadoveanu, o. xii, 29, cf. 99, 651. ♦ (Însoțit de un complement în dativ) A-i apărea în gînd, a-i trece prin minte. Că trage să moară i să nălucea în gînd. pann, e. v, 42/3. Ce zile și ce icoane din trecut năluceau călugărului, printre acești copaci bătrîni de veacuri. galaction, o. 209. Îi năluceau din urmă priveliști și vorbe din ceasul despărțirii lui de de sat. sadoveanu, o. xvii, 222. 2. Refl. (Învechit și popular) A i se părea că vede, aude etc. ceva, a i se năzări (3); p. ext. a-și închipui, a-și imagina, a crede. Se cade să vă năluciți războiul acesta al romanilor asupra dachilor, ca și cînd o oaste de turci... ajung la niscari sate creștinești. maior, Ist. 8/23, cf. 187/17. Comandantelui cetății i s-a fost nălucit că românii ar avea de cuget a-i lua comanda. bariȚiu, p. a. ii, 512. Dacă la visul nălucit atît temei vei pune, Unde-ți mai rămîne atunci vreo înțelepciune? pann, e. iv, 9/14. Pe cînd ea căta la dînsul și zîmbea, lui i se nălucea pare că cîmpul înflorise și cerul se luminase. odobescu, s. iii, 201, cf. i, 192. I se năluci că el ar fi cunoscător mare în ale cîntecelor. ISPIRESCU, U. 109, cf. GOROVEI, CR. 216. ♦ Tranz. (Învechit) A făuri, a plăsmui în minte; a imagina. Iară Matei, nu cu mintea au văzut pre h[risto]s, și l-au nălucit pre el, ci trupeaște cu dînsul au fost, și prin simțire l-au auzit, văzîndu-l pre el în trup (a. 1700). gcr ii, 20/25. O, ce dulci visuri era acelea care năluceam. kotzebue, u. 37^v/28. ♦ refl. unipers. (Învechit) A avea bănuieli, suspiciuni. Că atît este de iute, cît decă i să nălucește pre cineva, cu mîna lui îl omoară (a. 1689). mag. Ist. v, 167, cf. i, 360/1. ♦ refl. unipers. (Regional; despre cai) A se înspăimînta. cf. alr i 1 313/590, 984. 3. Tranz. (Rar) A uimi (prin frumusețe, strălucire etc.), a fermeca, a încînta. Arme împotrivă-i are Ce vederea nălucesc Și c-o dulce fermecare chiar p-Amor îl biruiesc. i. văcărescul, p. 6/22. Care vis o nălucește, Care înger o insuflă? macedonski, o. i, 86, cf. 75, 260. – prez. ind.: nălucesc. – cf. luci.

NĂLUCĂ s. f. 1. Ființă fantastică, imaginară, arătare, vedenie, fantomă, nălucire (1), (învechit și regional) nălucitură, (regional) necurățenie (II 2), pater² (2); spec. strigoi. Arătă Hristos ucenicilor săi mînile și coastele sale... ca să nu le se pare lor că e vreo nălucă. coresi, ev. 129. Și văzînd pre el ucenicii îmblînd pre mare, să spăriară zicînd că iaste o nălucă. n. test. (1648), 19^v/4. Au văzut un voinic... dormind; și cum l-au văzut, au gîndit că iaste nălucă (a. 1747). gcr ii, 41/11. Ești năluc mi se pare Și mă tem să nu te pierz. pann, e. iv, 136/12, cf. v, 68/15, 70/1. Iată noaptea și mă tem Nu cumva să mă-ntîlnească năluci rele, fioroase. negruzzi, s. ii, 58. [Pe luptători] nu-i tulbură o nălucă ce sperie pe copii. hasdeu, r. v. 152. Năluca mamei lui... Se arată lin și-i zice... alecsandri, p. ii, 108. Nu știu, nălucă să fii, ...dracul să fii, dar nici lucru curat nu ești. creangă, p. 162. Tresări ca și cînd acest bătrîn nu ar mai fi fost un om viețuitor, ci un fel de nălucă, de care nu poate scăpa. slavici, n. ii, 11. Stătu locului, temîndu-se să nu fie vreo nălucă. ispirescu, l.135. Se arată-n preajma mea Trei năluci îmbrobodite, Ce au fețele cernite Ca o zi de iarnă grea. macedonski, o. i, 135, cf. 51, 141. La cea dintîi atingere, năluca piere, se preface în fum și poetul plînge. gherea, st. cr. i, 167. Cînd cîntă cocoșul, atunci dispar toate spiritele necurate, toate schimele și nălucile. marian, î. 290. O, dac-ai fost ca să te duci În lumea tristelor năluci, De ce, frumosule pribeag, Ai mai trecut al vieții prag? beldiceanu, p. 74. Năluca se strecura iar în gîndurile mele, lua diferite înfățișări. f. (1900), 558, cf. candrea, f. 164, pamfile, dușm. 257, 376, id. s. t. 204. S-a uitat peste uluci Și-a văzut umblînd balauri și tot felul de năluci. eftimiu, î. 78. Oricît de tare om ai fi, năluca unui mort te înspăimîntă, fiindcă pe-aceia n-o poți alunga cu pumnii. popa, v. 29. Te turbura năluca trecînd, ți-era urît Ca unui fără vlagă oștean posomorit. arghezi, c. o. 39. În somn... prin fața ochilor îi trecu un cortegiu de năluci, ale căror chipuri nu le recunoscu. stancu, r. a. iii, 207, cf. h ix 90. O, voi, năluci pămîntești Cu chipurile crăiești, Pe la noi ce căutați? teodorescu, p. p. 103. Să nu iubești o nălucă, S-o iubești și să se ducă. jarnIk-bÎrseanu, d. 251. Dar păre că o nălucă li zicea tot să se ducă. pop., ap. gcr ii, 313. Ea s-a spăriat de această nălucă și au prins a tremura. sbiera, p. 309, cf. sevastos, n. 353. Fugi nălucă prin prelucă. șez. vi, 39, cf. vii, 87, novacoviciu, c. b. i, 14, ALR I 1 405/130, 148, 614, 679, 790, 898. ◊ (Ca termen de comparație, mai ales în legătură cu verbe de mișcare) Zbura ca un năluc de noapte. biblia (1688), 371²/21. Fără vreme mă duc De la voi ca un năluc. pann, a. 59/9. Ne duceam în cale precum visul duce, Ca genii de spaimă, ca două năluce. alecsandri, p. i, 190. Un ceas întreg am umblat ca o nălucă printre gardurile satului. id. o. p. 262. Și periră din ochii lor ca o nălucă. ispirescu, l. 99. Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare, Trec vîrtej de aur roșu de nesip înfășurat. macedonski, o. i, 29. Intră cu pasul ei de nălucă. anghel, pr. 4. Trecînd ca o nălucă, în zarea de apus, Haiducul rătăcește, cu flinta-n spate, dus. iosif, patr. 70. Ea umblă ca o nălucă, bocindu-se prin toate ungherele casei. bujor, s. 46, cf. 28. Trei zile, cît a fost mortul în casă, nevasta a umblat ca o nălucă. rebreanu, nuv. 52. Urmărind un vis de raze tot mai stins, mai depărtat, Cine-aleargă ca năluca zi și noapte, nencetat? eftimiu, î. 104, cf. 141. Calul fugea ca o nălucă prin lumina vînătă. sadoveanu, o. i, 473. Sania trecu iarăși ca o nălucă prin oraș. stancu, r. a. iii, 269. Sania gonea ca o nălucă. v. rom. iulie 1954, 171. Fie noaptea cît de mare, Că tot mică ți se pare. Trece-n grab ca o nălucă. alecsandri, p. p. 356, cf. 314. Moartea nu va să știe De averi și bogăție, Ci vine ca o nălucă Și făr’de veste-l apucă. teodorescu, p. p. 101. Și la spate o arunca Și pierea ca năluca. păsculescu, l. p. 168. ♦ (Adverbial, pe lîngă verbe de mișcare) Foarte repede. Un mistreț rănit se năpusti înapoi dintr-acolo, zbîrlit și grohăind îngrozit, cu spinarea pătată de sînge. Venea nălucă. sadoveanu, o. i, 65. ♦ (Învechit, rar) Momîie (1). Făcînd din paie o nălucă mare, Cu ochi și sprîncene, de te-nfiora. mureșanu, p. 210/5. 2. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, nălucire (4), (rar) năluceală. Vezi cum aleargă toți după năluce, Cum gonesc mai toți umbre fugătoare. budai-deleanu, t. v, 106. I se părea că se află cu cugetul prin mijlocul Evropii. Dar această dulce nălucă nu ținea multă vreme. drăghici, r. 150/12. Dar ce e vis, e o nălucă. macedonski, o. i, 159, cf. 146. A clipelor de-acum năluce De veci s-or scufunda-n trecut. vlahuȚă, p. 82. Luntraș ce-alergi pe val de ape După năluci fermecătoare, Oprește-ți barca ta la țermur, Căci undele-s amăgitoare. f (1897), 52. Călătorul se află în fața unei priveliști mărețe... Cînd te cobori în oraș, năluca se spulberă. călinescu, i. c. 62. Aceasta e pădurea blestemată. Nu te lăsa ispitit de năluci, Nainte mereu să te duci Și numai înainte cată. beniuc, v. 98. Tîrziu, nălucile somnului mă cuprindeau. jebeleanu, c. 17. ◊ expr. A-și face nălucă sau (regional) a-și lua năluca = a) a fi cuprins de panică, a se speria. Te miri ce își fac nălucă Și frigurile-i apucă. pann, p. v. iii, 68/5. Turcii își făcuseră nălucă; fugeau mai mult pe groază decît de armele românilor. ispirescu, m. v. 30. Înțelegînd la măria sa că și-a făcut nălucă și n-are somn și pace din pricina domniei tale, m-am alăturat și eu cu ale mele. sadoveanu, o. xiii, 783, cf. scl 1963, 16. Își face nălucă ca calul, se zice despre cei ce se sperie fără pricină, de nimicuri. zanne, p. i, 356; b) a se amăgi singur, a-și face iluzii. Nu cumva își fac nălucă despre întoarcerea pe lume a lui Attila secundat de Omar? odobescu, s. iii, 363; c) a i se năluci (2), a i se năzări (3). Mă, da ție ți s-a făcut nălucă, or ce ai? Ce-ți veni așa odoronc-tronc odată să pleci de la mine? stăncescu, b. 254. ♦ (Regional) Halucinație, vedenii. Afumă... copiii, ca să le treacă... de nălucă. pamfile, s. t. 204. 3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, pe care o folosesc pescarii cu undița pentru a atrage și a prinde peștii răpitori; p. gener. momeală (2), nadă¹ (II 1). La știucă, ca nălucă mai putem întrebuința orice obiect sclipitor. atila, p. 70. Ei priveau cu atenție mai ales nălucile, adică peștii artificiali. sadoveanu, o. ix, 464. – pl.: năluci și (învechit și regional) năluce. – Și : (învechit și regional) năluc subst., (neobișnuit) nelucă (alecsandri, p. p. 314) s. f. – Postverbal al lui năluci.