4 intrări
45 de definiții

Explicative DEX

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea, a se potoli, a se liniști, a înceta. - Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea, a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

MUTEȘTE adv. Pe tăcute, fără vorbă. [Var.: muțește adv.] – Mut + suf. -ește.

MUTEȘTE adv. Pe tăcute, fără vorbă. [Var.: muțește adv.] – Mut + suf. -ește.

MUȚEȘTE adv. v. mutește.

MUȚEȘTE adv. v. mutește.

MUȚEȘTE adv. v. mutește.

MUȚI, muțesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. 2. (Despre sunete, voci etc.) A scădea în intensitate; a amuți. – Din mut.

MUȚI, muțesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. 2. (Despre sunete, voci etc.) A scădea în intensitate; a amuți. – Din mut.

amuți1 vt [At: DA / Pzi: ~țesc / E: amuța css] A asmuța.

amuți2 v [At: PSALT. SCH. 121/15 / Pzi: ~țesc și (înv) amut / E: lat* am-mutire cf muți] 1-2 vir A(-și) pierde graiul. 3 vi (Fig) A rămâne ca mut. 4 vtrf (Îe) A ~ pe cineva (de gură) A face pe cineva (prin vrajă sau argumente hotărâtoare) să-și piardă graiul sau să tacă din gură.

mutește av [At: PRAV. 222 / V: muțe~ / E: mut + -ește] 1 Ca un mut (1). 2 Fără cuvinte. 3 Cu ajutorul gesturilor, al mimicii.

muțesc, ~ească a vz mutesc

muțește av vz mutește

muți vi [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pzi: ~țesc / E: mut] (Pop) 1-2 (D. oameni) A pierde (definitiv sau) temporar facultatea de a vorbi din cauza unei boli, a fricii, a emoției etc. 3 (D. organele vorbirii) A nu mai putea emite sunete articulate. 4 (D. glasuri, zgomote etc.) A scădea în intensitate Si: a amuți.

AMUȚI (-uțesc) I. vb. intr. 1 A deveni mut, a-și pierde graiul: cineva poate să amuțească în urma unei emoțiuni puternice, a unei boale 2 Fig. A nu mai da semn de viață, a fi în neactivitate: politica predominînd, literatura a amuțit (NEGR.) 3 A nu mai vorbi cîtva timp, a tăcea de-odată: de-odată amuțirăm cu toții (VLAH.) 4 Fig. A înceta de a mai face sgomot: cînd sosea în toiul horei, amuțea zarva (DLVR.); pianul amuțește ca prin farmec (CAR.). II. vb. tr. 1 A face pe cineva să ajungă mut: De gură m’au amuțit (SEV.) 2 Fig. A opri ceva de a mai face sgomot: rîul... amuțindu-și valurile, adoarme sub un mal înalt de piatră (VLAH.). III. ‡vb. refl. A-și opri glasul, a tăcea: amuțește-te, pune mîna ta preste gura ta (BIBL.) [lat. *ammutīre < mutus].

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. ♦ Fig. (Despre ființe, p. ext. despre glas) A înceta de a vorbi sau de a se face auzit; a rămîne tăcut (ca mut). Cînd reflectoarele se stinseră și aparatul cinematografic prinse a țăcăni uțor, vorbele, șopotele amuțiră. CAMILAR, TEM. 47. Greierul, cîntăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAȘ, M. N. 172. Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile ți să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. ♦ Fig. (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete. Acum totul amuțise, iar bătaia metalică a pendulei... umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de mașinărie. DUMITRIU, B. F. 48. Vorbea cu un vizitiu... și-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuțească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72. ◊ Tranz. fact. Fig. Țipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuțit furia tuturor. SAHIA, N. 42. – Variantă: muți (SADOVEANU, Z. C. 291, C. PETRESCU, C. V. 249) vb. IV.

MUTEȘTE adv. Ca un mut, pe tăcute, fără vorbă, fără a spune nimic. Se priviră din nou și mîinile li se mișcară. Vorbeau din ele, scurt, mutește. PREDA, Î. 150. Turcalete și Negoiță... mînau stăruitor dobitoacele moleșite, izbind mutește în ele. GALACTION, O. I 295. – Variantă: muțește (ODOBESCU, S. III 487) adv.

MUȚI vb. IV v. amuți.

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se liniști. [Var.: muți vb. IV] – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

A AMUȚI ~esc intranz. 1) A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ~ de frică. 2) fig. A înceta de a se manifesta; a tăcea. Vocile ~esc. /<lat. ammutire

MUTEȘTE adv. Ca muții; pe tăcute. /mut + suf. ~ește

amuțì v. 1. a (se) face mut;. 2. a rămânea mut (de sfială sau sperietură); 3. fig. în curând satul în vale amuțește EM. [Lat. *ADMUTESCERE].

muțì v. a deveni mut. [Lat. MUTESCERE].

amuțésc v. intr. (lat. ad, la, și mutesco. V. muțesc. Muțesc, devin mut: a amuțit de frică. Nu maĭ ripostez, tac: tunurile dușmanuluĭ aŭ amuțit. V. tr. Fac mut: frica l-a amuțit.

mutéște, V. muțește.

2) muțésc v. intr. (d. mut saŭ lat. mutesco, a. î.). Amuțesc, devin mut.

muțéște adv. (d. muțesc). Ca muțiĭ, pin semne: a vorbi muțește. – Și mutește.

Ortografice DOOM

amuți (a ~) (a deveni mut) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțesc, 3 sg. amuțește, imperf. 1 amuțeam; conj. prez. 1 sg. să amuțesc, 3 să amuțească

mutește adv. (mai frecv. pe ~)

muți (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muțesc, 3 sg. muțește, imperf. 1 muțeam; conj. prez. 1 sg. să muțesc, 3 să muțească

amuți (a ~) (a deveni mut) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțesc, imperf. 3 sg. amuțea; conj. prez. 3 să amuțească

mutește adv.

muți (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muțesc, imperf. 3 sg. muțea; conj. prez. 3 să muțească

amuți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțesc, imperf. 3 sg. amuțea; conj. prez. 3 sg. și pl. amuțească

mutește adv.

muți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. muțesc, imperf. 3 sg. muțea; conj. prez. 3 sg. și pl. muțească

amuțesc, -țească 3 conj., -țit prt.

Etimologice

amuți (-țesc, -it), vb. – A deveni mut. – Mr. amuțăscu. Lat. *ammutῑre (Pușcariu 86; Candrea-Dens., 1191; DAR), cf. it. ammutire. Cf. mut. – Der. amuțeală, s. f. (amuțire).

Sinonime

AMUȚI vb. 1. v. muți. 2. v. înceta.

MUȚI vb. 1. (MED.) a amuți. 2. a amuți, a dispărea, a înceta, a se liniști, a se potoli, a se stinge. (Toate zgomotele au ~ în stradă.)

muți vb. IV. intr. 1 (med.; despre oameni) a amuți. În urma congestiei cerebrale a muțit. 2 (despre sunete, voci, zgomote etc.) a dispărea, a înceta, a se liniști, a se pierde, a pieri, a se potoli, a se stinge, <fig.> a amuți, a seca. Odată cu venirea nopții, gălăgia din stradă a muțit.

AMUȚI vb. 1. (MED.) a muți. 2. a dispărea, a înceta, a se liniști, a muți, a se potoli, a se stinge. (Toate zgomotele au ~ în stradă.)

MUȚI vb. 1. (MED.) a amuți. 2. a amuți, a dispărea, a înceta, a se liniști, a se potoli, a se stinge. (Toate zgomotele au ~ în stradă.)

Antonime

A amuți ≠ a se auzi

Tezaur

MUTEȘTE adv. Ca un mut (I 1); pe tăcute, fără cuvinte; cu ajutorul gesturilor, al mimicii. Cela ce-ș va rîde de altul, arătînd muteaște, acela să va certa, ca și cîndu l-are fi suduit și ocărît cu cuvîntul. PRAV. 222. Aceasta, toți sfetnicii și senatorii văzînd, în mirare din cap, din umeri și din ochi seamne făcîndu-și, mutește întreba. CANTEMIR, IST. 185, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., COSTINESCU, ODOBESCU, S. III, 487. Începu din nou să se tînguiască mutește. CONV. LIT. XLII2, 449. Se îngroapă mutește și, tot fără să vorbească cu cineva, se întoarce acasă. CANDREA, F. 390. Începui să citesc mutește. VISSARION, FL. 206. Plecă, după ce făcu muțește, cu mîinile, un semn de reproș către Felix. CĂLINESCU, E. O. II, 67, cf. id. S. 391. Se priviră din nou și mîinile li se mișcară. Vorbeau din ele scurt, mutește. PREDA, I. 150, cf. MAT. FOLK. 365. „El întreabă mutește: – Ce e ?” RĂDĂLESCU-CODIN, Î. 19. Mîncă muțăște. ALR II 4 057/172. (Precedat de prep. „pe”) Recomandă să se lucreze . . . pe mutește. BRĂESCU, V. A. 66. Îi înjura, cu un trivial exces de mimică, pe mutește, din dosul geamului. CAMIL PETRESCU, O. II, 557. Calul fu tras afară pe mutește. MIHALE, O. 69. – Și: muțéște adv. – Mut + suf. -ește.

MUȚEȘTE adv. v. mutește.

MUȚI vb. IV. (Popular) I n t r a n z. 1. (Despre oameni) A pierde facultatea de a vorbi, a devenit mut (I 1) din cauza unei boli, a fricii, a emoției etc.; (despre organele vorbirii) a nu mai (putea) emite sunete articulate. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, ASACHI, S. L. I, 104. Preoții cu toți muțea. ALECSANDRI, ap. TDRG, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. Sulgerul își plecă fruntea în tină, tăcînd. – Ai muțit ? SADOVEANU, O. X, 136, cf. ALRM II/I h 42. ◊ R e f l. Nu pot ca să-ți răspund, Căci gura mi s-a muțit. POP., ap. HEM 1 119. ◊ T r a n z. f a c t. (Mai ales în superstiții) Ce fel de spirit rău vine mai întîi la dînsul . . . e în starea să-l muțească. MARIAN, NA. 131. Vînturile rele . . . bat numai anumite locuri, și dacă se întîmplă că prin acele părți dau peste oameni, îi vîntuiesc, adică îi înnebunesc, îi muțesc. PAMFILE, VĂZD. 44. Cunosc acești filozofi pe lîngă asta și meșteșugul depărtării farmecelor, căci și pe dînșii a încercat ea să-i încurce, să-i muțească. SADOVEANU, D. P. 110. Ielele . . . Pe cale-au întîlnit, La ea au răcnit, De gură o au muțit. TEODORESCU, P. P. 381. Să te-ajungă jalea mea . . . Mîna dreaptă să-ți sclintească, Limba-n gură să-ți muțască. ȘEZ. I, 9, cf. BiBiCESCu, P. P. 54. Cînd peste un om dau asemenea vînturi, îl înnebunesc, . . . îl muțesc. ȘEZ. V, 142, cf. I, 245. L-a văzut De limbă muțit, Di uochi chiorît. GRAIUL, I, 300. (Prin analogie; despre animale) Nouă armăsari venit-au, De gură muțiți, De vederi orbiți. MARIAN, V. 214. ◊ L o c. a d v. (Regional) Pe muțite = mutește, pe tăcute, pe înfundate. L-o bătut pe muțite. ALR II 3 599/414. 2. (Despre glasuri, zgomote etc.) A înceta, a se potoli. a se liniști. Astăzi glasul clevetirii a muțit. ALECSANDRI, ap. TDRG. Cortina se ridică și freamătul sălii muți. C. PETRESCU, C. V. 249. - Prez. ind.: muțesc. $- V. mut.

Intrare: amuți
verb (V401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • amuți
  • amuțire
  • amuțit
  • amuțitu‑
  • amuțind
  • amuțindu‑
singular plural
  • amuțește
  • amuțiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • amuțesc
(să)
  • amuțesc
  • amuțeam
  • amuții
  • amuțisem
a II-a (tu)
  • amuțești
(să)
  • amuțești
  • amuțeai
  • amuțiși
  • amuțiseși
a III-a (el, ea)
  • amuțește
(să)
  • amuțească
  • amuțea
  • amuți
  • amuțise
plural I (noi)
  • amuțim
(să)
  • amuțim
  • amuțeam
  • amuțirăm
  • amuțiserăm
  • amuțisem
a II-a (voi)
  • amuțiți
(să)
  • amuțiți
  • amuțeați
  • amuțirăți
  • amuțiserăți
  • amuțiseți
a III-a (ei, ele)
  • amuțesc
(să)
  • amuțească
  • amuțeau
  • amuțiră
  • amuțiseră
verb (V401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • muți
  • muțire
  • muțit
  • muțitu‑
  • muțind
  • muțindu‑
singular plural
  • muțește
  • muțiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • muțesc
(să)
  • muțesc
  • muțeam
  • muții
  • muțisem
a II-a (tu)
  • muțești
(să)
  • muțești
  • muțeai
  • muțiși
  • muțiseși
a III-a (el, ea)
  • muțește
(să)
  • muțească
  • muțea
  • muți
  • muțise
plural I (noi)
  • muțim
(să)
  • muțim
  • muțeam
  • muțirăm
  • muțiserăm
  • muțisem
a II-a (voi)
  • muțiți
(să)
  • muțiți
  • muțeați
  • muțirăți
  • muțiserăți
  • muțiseți
a III-a (ei, ele)
  • muțesc
(să)
  • muțească
  • muțeau
  • muțiră
  • muțiseră
Intrare: mutește
mutește adverb
adverb (I8)
Surse flexiune: DOR
  • mutește
muțește adverb
adverb (I8)
  • muțește
Intrare: muțește
muțește
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: muți
verb (V401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • muți
  • muțire
  • muțit
  • muțitu‑
  • muțind
  • muțindu‑
singular plural
  • muțește
  • muțiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • muțesc
(să)
  • muțesc
  • muțeam
  • muții
  • muțisem
a II-a (tu)
  • muțești
(să)
  • muțești
  • muțeai
  • muțiși
  • muțiseși
a III-a (el, ea)
  • muțește
(să)
  • muțească
  • muțea
  • muți
  • muțise
plural I (noi)
  • muțim
(să)
  • muțim
  • muțeam
  • muțirăm
  • muțiserăm
  • muțisem
a II-a (voi)
  • muțiți
(să)
  • muțiți
  • muțeați
  • muțirăți
  • muțiserăți
  • muțiseți
a III-a (ei, ele)
  • muțesc
(să)
  • muțească
  • muțeau
  • muțiră
  • muțiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

amuți, amuțescverb

  • 1. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • 1.1. figurat A înceta de a vorbi; a se potoli, a se liniști. DEX '09 DLRLC
      • format_quote Cînd reflectoarele se stinseră și aparatul cinematografic prinse a țăcăni ușor, vorbele, șopotele amuțiră. CAMILAR, TEM. 47. DLRLC
      • format_quote Greierul, cîntăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAȘ, M. N. 172. DLRLC
      • format_quote Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile ți să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. DLRLC
      • format_quote tranzitiv factitiv Țipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuțit furia tuturor. SAHIA, N. 42. DLRLC
    • 1.2. figurat (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete. DLRLC
      • format_quote Acum totul amuțise, iar bătaia metalică a pendulei... umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de mașinărie. DUMITRIU, B. F. 48. DLRLC
      • format_quote Vorbea cu un vizitiu... și-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuțească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72. DLRLC
etimologie:

muteșteadverb

  • 1. Pe tăcute, fără vorbă. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Se priviră din nou și mîinile li se mișcară. Vorbeau din ele, scurt, mutește. PREDA, Î. 150. DLRLC
    • format_quote Turcalete și Negoiță... mînau stăruitor dobitoacele moleșite, izbind mutește în ele. GALACTION, O. I 295. DLRLC
etimologie:
  • Mut + -ește. DEX '98 DEX '09

muți, muțescverb

popular
  • 1. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. DEX '98 DEX '09
  • 2. (Despre sunete, voci etc.) A scădea în intensitate. DEX '09 DEX '98
    sinonime: amuți
etimologie:
  • mut DEX '09 DEX '98

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.