MOȚA, moțez, vb. I. Tranz. și refl. (Fam.) A(-și) aranja moțul¹ (1); p. ext. a (se) găti, a (se) împodobi; a se împopoțona. – Din moț¹.

MOȚAT, -Ă, moțați, -te, adj. 1. (Despre oameni și animale) Care poartă moț¹ (1), cu moț. ♦ Fig. Care caută să iasă în evidență, care se crede superior; îndrăzneț. 2. Cu vârf ascuțit, țuguiat. – V. moța.

moța [At: COSTINESCU / Pzi: ~țez / E: moț¹] 1-2 vtr A(-și) aranja moțul¹ (1). 3-4 vtr (Pex) A (se) împodobi. 5 vt (Rar) A țuguia buzele.

moțat, ~ă [At: GHICA, S. 301 / Pl: ~ați, ~e / E: de la moț¹] 1 a (D. oameni și animale) Care are moț¹ (1). 2 a (Irn; d. oameni) Care caută să iasă în evidență cu orice preț. 3 a (Irn; d. oameni) Care se crede superior celorlalți, deosebit, grozav. 4 a (Irn; d. oameni) Îndrăzneț. 5 a Cu vârf ascuțit Si: țuguiat. 6 sf (Gmț) Cimitir așezat pe o înălțime. 7 sf (Pex; art.) Epitet pentru moarte (1).

ZAMBILĂ (pl. -le) sf. 🌿 1 Plantă bulboasă din fam. liliaceelor, al cărei bulb ovoid dă naștere mai multor frunze lanceolate lucitoare, de un verde-închis; florile mirositoare, albe, roșii, albastre, violete sau galbene, sînt așezate într’o ciorchină la vîrful tulpinii; originară din regiunea mediteraneană, e mult cultivată la noi pentru florile ei frumoase și mirositoare; numită și „zambul”, „iacint”, „floarea-viorelei”, etc. (Hyacinthus orientalis) (🖼 5357) ¶ 2 ~-(DE-CÎMP) = VIOREA3 ¶ 3 ~-MOȚATĂ = PORUMBEL5 [tc. zümbül].

MOȚA, moțez, vb. I. Tranz. și refl. A(-și) aranja moțul¹ (1); p. ext. a (se) găti, a (se) împodobi; a se împopoțona. – Din moț¹.

MOȚAT, -Ă, moțați, -te, adj. 1. (Despre oameni și animale) Care poartă moț¹ (1), cu moț. ♦ Fig. Care caută să iasă în evidență, care se crede superior; îndrăzneț, cu gura mare. 2. Cu vârf ascuțit, țuguiat. – V. moța.

MOȚA, moțez, vb. I. 1. Refl. A se găti cu moț, cu zulufi. Te moțezi toată ziua și îți scoți zulufii din beretă. PAS, Z. I 184. 2. Tranz. (Rar, cu privire la buze) A țuguia. Ridică capul în sus cu mîndrie, moțează buzele. La TDRG.

MOȚAT, -Ă, moțați, -te, adj. 1. Care poartă moț, cu moț. Ciuta moțată Sub barbă bălțată. TEODORESCU, P. P. 178. ♦ Fig. Îndrăzneț, cu gura mare. Hai să spunem ghicitori... Șervet vărgat, pe Dunăre aruncat! – Șarpele! – Minți, moțato! DELAVRANCEA, S. 237. Te-ai găsit tu mai moțat, se spune cuiva care face pe deșteptul, care se crede mai isteț decît ceilalți. 2. Cu smoc de pene pe cap. Repede ieși în bătătură și prinse o găină moțată. SANDU-ALDEA, D. N. 270. Găinușe moțate... picau ca fermecate cînd ieșea el la vînătoare. ODOBESCU, S. III 180. Porumbei de tot neamul... și de cei moțați și de cei încălțați. GHICA, S. 301. Ciocîrlan moțat Strigă noaptea în sat (Cumpăna fîntînii). GOROVEI, C. 121. 3. (Despre căciuli) Cu vîrf ascuțit, țuguiat. Silise cîrmuirea pe școlarii din țară să poarte... căciuli moțate cu pene de curcan. PAS, Z. I 112. Doi surugii... cu căciula moțată de oaie pe ureche. ODOBESCU, S. I 161. Fig. Cînd am privit depărtările, am văzut aria mării suită deasupra liniei orizontului; pe ea plutea numai floarea moțată a luceafărului de ziuă. SADOVEANU, O. E. 65.

PIȚIGOI, pițigoi, s. m. Pasăre mică foarte vioaie, cu pene măslinii-verzui pe spate și galbene-cenușii pe pîntece (Parus major). Paseri mărunte... se chemau de pe vîrfuri de nuielușe mlădioase; erau stigleți cu pete de sînge, pițigoi rotunzi cu pene cenușii și negre, cintezi cu piepturile cărămizii. SADOVEANU, O. III 355. Doar un pui de pițigoi, Într-un vîrf de fag pitic Stă cu penele vulvoi. TOPÎRCEANU, B. 41. Dar să vezi! la socrul mare Zgomote din zori: Pițigoiu-ntr-una sare Steag pe casă șoimul suie Gheunoaia bate cuie Ca s-anine flori. COȘBUC, P. II 35. De se preumbla numai prin codri și prin livezi, mierlele și privighetorile... cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinau peste tot locul cu dulcele lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181. ◊ (Termen glumeț la adresa copiilor) A pus farfuria vîrfuită pe mescioara lîngă care era steaua și v-a chemat: veniți încoa, pițigoilor, și mîncați. PAS, Z. I 76. – Compuse: pițigoi-moțat = pasăre cu un moț, cu pene negricioase pe ceafă; trăiește mai ales în pădurile de brad (Parus cristatus); pițigoi-de-stol = pasăre cu capul mic și coada mai lungă decît trupul (Aegithalos caudatus). – Variantă: (regional) țițigoi (MARIAN, O. II 143) s. m.

A MOȚA ~ez tranz. 1) (părul) A aranja în formă de moț. 2) fig. fam. A găti excesiv și fără gust. /Din moț

MOȚAT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre păsări) Care are moț pe cap; cu moț. 2) (despre căciulă) Care are vârful (fundul) ascuțit; țuguiat. 3) fig. Care manifestă prea multă îndrăzneală. * A se crede mai ~ a se crede mai deștept. /v. a moța

moțat a. 1. cu moț în frunte: pasăre moțată: 2. fig. îndrăzneț, pretențios: vrei să te arăți mai moțat?

moțát, -ă adj. (d. moț). Cu moț: cĭocîrlanu e moțat. Fig. Pretențios, îngînfat, obraznic. A te crede maĭ moțat de cît alțiĭ, a te crede maĭ breaz, superior.

moța (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. moțez, 3 moțează; conj. prez. 1 sg. să moțez, 3 să moțeze

pițigoi moțat s. m. + adj.

zambilă-moțată (plantă) s. f., g.-d. art. zambilei-moțate; pl. zambile-moțate

moța (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 3 moțează

pițigoi moțat s. m. + adj.

zambilă-moțată (plantă) (pop.) s. f., g.-d. art. zambilei-moțate; pl. zambile-moțate

zambilă-moțată (zool.) s. f.

moța vb., ind. prez. 1 sg. moțez, 3 sg. și pl. moțează

pițigoi moțat s. m. + adj.

zambilă-moțată (zool.) s. f.

MOȚA 1. Ioan M. (1868-1940, n. sat Nojag, jud. Hunedoara), ziarist român. Preot-paroh în Orăștie (1899-1940). Întemeietor și director al gazetei populare „Libertatea” (1902-1915; 1919-1933), cu suplimentul ilustrat „Foaie interesantă”. A redactat „Calendarul național” (15 vol.). Aceste publicații au avut un rol însemnat în ridicarea culturală a țărănimii și în întărirea conștiinței naționale, fapt pentru care M. a fost condamnat la închisoare în mai multe rânduri de către autoritățile maghiare. S-a pronunțat pentru intrarea României în primul război mondial alături de Antanta și pentru unirea Transilvaniei și a Basarabiei cu țara mamă. Schițe, povestiri, versuri; traduceri. 2. Ion I.M. (1902-1937, n. Orăștie), avocat și om politic român. Fiul lui M. (1). Cumnat cu C.Z. Codreanu. Unul dintre fruntașii Mișcării legionare, M. a luat parte la înființarea Legiunii Arhanghelul Mihail (1927); comandant al organizației Buna Vestire. Vicepreședinte de la fondare (1937) al Partidului Totul pentru Țară. Voluntar în Războiul Civil din Spania (1936-1939) de partea forțelor naționaliste ale generalului Franco, a căzut în luptă, alături de Vasile Marin, în bătălia de la Majadahonda (ian. 1937). Decorat post-mortem cu Crucea de Război spaniolă (febr. 1937). În 1970, autoritățile spaniole au ridicat, la Majadahonda, un monument în memoria lui M. și Marin. Lucrări: „Liga Națiunilor”, „Cranii de lemn”.

MOȚA vb. v. aranja, dichisi, ferchezui, găti, împodobi, spilcui.

MOȚAT adj. 1. (reg.) cucuiat, (Ban. și Transilv.) pupuiat. (Găină ~.) 2. țuguiat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.)

moța vb. v. ARANJA. DICHISI. FERCHEZUI. GĂTI. ÎMPODOBI. SPILCUI.

MOȚAT adj. 1. (reg.) cucuiat, (Ban. și Transilv.) pupuiat. (Găină ~.) 2. țuguiat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.)

MOȚA vb. I. 1. T r a n z. și r e f l. A(-și) aranja moțul¹ (1); p. e x t. a (se) împodobi, a (se) găti. Cf. COSTINESCU. Te moțezi toată ziua și îți scoți zulufii din beretă. Pas, Z. I, 184. 2. T r a n z. (Rar; cu complementul „buzele”) A țuguia. Ridică capul în sus cu mîndrie, moțează buzele. ap. TDRG. – Prez. ind.: moțez. – V. moț¹.

MOȚÁT, -Ă adj., s. f. 1. Adj. (Despre oameni și animale) Care are moț¹ (1). Porumbei de tot neamul. . . și de cei moțați și de cei încălțați. GHICA, S. 301. M-am încercat a da și-n ciovlice de cele moțate. ODOBESCU, S. III, 23, cf. 180. Păsărică moțată. VLAHUȚĂ, D. 258. Tracii moțați îl încinseră-ndată cu lungile suliți. MURNU, I. 83. Ieși în bătătură și prinse o găină moțată. SANDU-ALDEA, D. N. 270, cf. H XII 27, XVII 229. Ciuta moțată. TEODORESCU, P. P. 178, cf. ARH. OLT. XXI, 270. Ciocîrlan moțat Striga noaptea în sat (Cumpăna fîntînii). GOROVEI, C. 121. Am o găină moțată, O țin încuiată. Cînd mă duc ca s-o descui, Îi pun mîna pe cucui (Butea de vin). SADOVEANU, P. C. 14. ♦ (Despre oameni; ironic) Care caută să iasă în evidență cu orice preț; care se crede superior celorlalți, deosebit, grozav; îndrăzneț. Tu ești mai brează, Te aleseși mai moțată ? JIPESCU, O. 43, cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. ◊ (Substantivat; ca epitet) Minți, moțato ! DELAVRANCEA, S. 237, cf. id. A. 5. 2. Adj. Cu vîrf ascuțit; țuguiat. Doi surugii flăcăiandri, cu mintene numai găitane, cu căciula moțată de oaie p-o ureche. . . , îi mînau din călărie. ODOBESCU, S. I, 161. Silise cîrmuirea pe școlarii din țară să poarte. . . cămăși albe și căciuli moțate cu pene de curcan într-o parte. PAS, Z. i, 112. Cu căciuli moțate, Cu moțuri vărgate. TEODORESCU, P. P. 497. Vin nouă ciobani . . . Cu căciuli de urs, Că nu sînt supuși, Nalte și moțate, Pornite pe spate. MAT. FOLK. 3. După creastă se cunoaște puica care face ouăle moțate. PĂSCULESCU, L. P. 109. Căciulă moțată. ALR II 3 531/812, cf. 3 531/836, 791. 3. S. f. (Glumeț) Cimitir (așezat pe o înălțime) ; p. e x t. (art.) epitet pentru moarte. Lua-te-ar moțata ! I. CR. III, 220. Duce- te-aș la moțata. ARH.. OLT. XXI, 270. – Pl.: moțați, -te. – De la moț¹.