mormăit¹ sn [At: DDRF / V: (reg) ~ră~, ~rnă~ / P: ~mă-it / Pl: ~uri / E: mormăi¹] 1 Șir de sunete caracteristice pe care le scoate ursul Si: mormăială (1), mormăire (1), mormăitură (1). 2 (Îlav) Pe ~te Fără plăcere, fără voie, cârtind. 3 Vorbire nedeslușită, pe ton scăzut sau nazal care arată nemulțumire, indignare Si: bombănecilă, mârâit, mormăială (2), mormăire (2), mormăitură (2).

mormăit², ~ă [At: CREANGĂ, A. 90 / V: (reg) ~rnă~ / P: ~mă-it / Pl: ~iți, ~e / E: mormăi¹] 1 a (D. sunete, cuvinte) Rostit încet și nedeslușit. 2 a (Reg; d. oameni) Care vorbește neclar. 3 smf (Reg; pex; d. oameni) Idiot.

MORMĂIT ², -Ă, mormăiți, -te, adj. (Despre sunete, cuvinte) Rostit încet, nedeslușit (adesea pentru a ascunde o nemulțumire). Numele așezării îl poți întrucîtva presupune după reflecțiile mormăite ale căruțașului. SADOVEANU, O. I. 13. ◊ (Adverbial; atestat în forma mornăit) Răspundea iute, iute și mornăit. CREANGĂ, A. 90. – Variantă; mornăit, -ă adj.

MORMĂIT, mormăituri, s. n. 1. Sunet caracteristic pe care îl scoate ursul. ◊ Loc. adv. Pe mormăite = mormăind (pentru a-și arăta nemulțumirea). De trei luni moș Martin înghițea această umilință, dar pe mormăite. GHICA, S. 524. 2. Rostirea cuvintelor cu glas scăzut și nedeslușit, de obicei arătînd nemulțumire. V. bombăneală. Cu mormăitul meu numai cu urșii m-aș putea lua la întrecere. SADOVEANU, N. F. 17. Mi se mai părea că și un mormăit plin de rele prevestiri străbate depărtările pînă la mine. HOGAȘ, M. N. 161. – Formă gramaticală: (în expr.) mormăite.

mormăít, mornăít, -ă adj. Care vorbește mormăind. Adv. Mornăind: a vorbi mornăit (V. fornăit). S. n., pl. urĭ. Mormăĭală repetată.

mărnăi v vz mormăi

mârmăi v vz mormăi

mârnăi v vz mormăi

mârnâi v vz mormăi

morăi² v vz mormăi

morăit¹ sn vz mormăit¹

mormăi² vt [At: ALR I, 1847/835 / Pzi: mormăi / E: nct] (Reg) A da formă aluatului Si: a soage.

mormăi¹ vi [At: CANTEMIR, IST. 121 / V: mâr~, mârnăi, mârnâi, ~răi, ~ăni, ~moi, ~moni, ~rnăi, ~roi, murăi, mur~, murmui / Pzi: mormăi, (rar) ~iesc / E: mor + m(or) + -ăi] 1 vi (D. urși) A scoate sunete scurte și joase, specifice speciei Si: (reg) a mormorosi, a murmura. 2 vi (Pex; d. alte animale) A scoate sunete groase asemănătoare cu ale ursului Vz a mârăi, a miorlăi. 3 vi (Reg; d. porumbei) A gânguri. 4 vi (Reg; d. albine și muște) A bâzâi. 5 vi (D. oameni) A scoate sunete neclare pe un ton scăzut sau nazal, a vorbi nedeslușit, pentru a-și manifesta nemulțumirea, indignarea Si: a bombăni, a mârăi, a mogorogi, a mondăni (1), a mormoti, a murmura. 6 vi (Trs; d. copii) A scânci. 7 vt A fredona cu voce scăzută și pe nas. 8 vi (Pex) A protesta.

mormăni v vz mormăi¹

mormoi v vz mormăi¹

mormoni v vz mormăi¹

mornăi v vz mormăi¹

mornăit¹ sn vz mormăit¹

mornăit², ~ă a vz mormăit²

moroi⁴ v vz mormăi¹

murăi v vz mormăi¹

murmăi v vz mormăi

murmui² v vz mormăi

MĂRNĂI vb. IV v. mormăi.

MORMĂI, mormăi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre urși) A scoate sunete scurte și joase, caracteristice speciei. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. 2. (Despre oameni) A scoate sunete neclare pe un ton coborît, gros; a vorbi nedeslușit sau cu intenția de a manifesta o nemulțumire, a murmura, a bombăni. Da s-a lăsat afară ger grozav, mormăie fratele tatii. STANCU, D. 106. Tudor Șoimaru mormăia nemulțămit, – cînd boierul care suia costișa spre ei îi chiui cu voie bună. SADOVEANU, O. VII 82. Se repezi afară în coridor, mormăind în treacăt către căpitan. REBREANU, R. I 15. ◊ Tranz. Cătră amiază, mă întorceam de la gimnaziu mormăind o declinare elină ce ne învățase domnul profesor. SADOVEANU, N. F. 32. D-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles. CARAGIALE, P. 144. – Prez. ind. și: mormăiesc (SADOVEANU, O. VII 214). – Variante: mărnăi (CREANGĂ, A. 68), mornăi (MARIAN, O. I 218) vb. IV.

MĂRNĂI vb. IV. v. mormăi.

A MORMĂI mormăi intranz. 1) (despre urși) A scoate sunete scurte și înfundate, caracteristice speciei; a face „mor-mor”. 2) fig. fam. (despre persoane) A vorbi încet și nedeslușit (în semn de nemulțumire); a bombăni; a bodogăni; a mârâi; a boscorodi; a bălmăji. /mor + m(or) + suf. ~ăi

mârnăì v. Mold. a mormăi: încep a mârnăi printre gard CR. [Onomatopee].

mormăì v. 1. a scoate un glas înfundat: ursul mormăe; 2. fig. a-și arăta nemulțumirea prin murmure. [Onomatopee].

mîrnîĭ, V. mornîĭ.

mórmăĭ, mórnăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. ca și mîrîĭ și murmur; rus. murnýkatĭ, a toarce ca pisica; ung. mormolni și mormogni, germ. murmeln, a mormăi). Scot un glas ca ursu supărat. Fig. Murmur, bodogănesc, vorbesc singur de cĭudă. – Și mormoĭ (NPl. Ceaur, 102), mîrnîĭ și mormorosesc. V. borborosesc.

mórmoĭ v. intr. V. mormăĭ.

mormorosésc și mórnăĭ, V. mormăĭ.

mormăit s. n., pl. mormăituri

mormăit s. n., pl. mormăituri

mormăit s. n., pl. mormăituri

mormăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mormăi, 3 mormăie, imperf. 1 mormăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să mormăi, 3 să mormăie

mormăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mormăi, 3 mormăie, imperf. 3 sg. mormăia; conj. prez. 3 să mormăie

mormăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. mormăie, imperf. 3 sg. mormăia

mormăi (ind. prez. 1 sg. mormăi, 3 sg. și pl. mormăie)

mormăesc, -măe 3, -măiam 1 imp.

MORMĂIT adj. v. bolborosit.

MORMĂIT s. 1. mormăire, mormăitură. (~ de urs.) 2. v. bombăneală.

MORMĂIT adj. bolborosit, îngăimat, nearticulat, neclar, nedeslușit, (fig.) morfolit. (Cuvinte ~.)

MORMĂIT s. 1. mormăire, mormăitură. (~ de urs.) 2. bodogăneală, bolboroseală, bombăneală, bombănit, bombănitură, boscorodeală, mormăială, mormăire, mormăitură, (prin Olt.) șondoroială, șondoroit. (~ de om nemulțumit.)

MORMĂI vb. v. bombăni.

MORMĂI vb. a bălmăji, a bîigui, a bîrîi, a bodogăni, a bolborosi, a bombăni, a boscorodi, a gîngăvi, a îndruga, a îngăima, a îngîna, a mîrîi, a molfăi, a murmura, (pop.) a blodogori, a bufni, (reg.) a dondăni, a mogorogi, a mondăni, a mormoti, a morocăni, a slomni, a tolocăni, (Ban.) a pîtcăi, (prin Olt.) a șondoroi. (Ce tot ~ acolo?)

MORMĂIT², -Ă adj. 1. (Despre sunete, cuvinte) Nedeslușit, rostit pe ton scăzut sau pe nas; (rar) mîrîit². Numele așezării îl poți înțrucîtva presupune după reflecțiile mormăite ale căruțașului, SADOVEANU, O. L. 13. Matei reconstituia în fraze scurte, mormăite și destul de înțelese, o întâmplare dramatică de pe drumurile de munte. id. O. VI, 558. ◊ (Adverbial) Răspundea iute, iute și mornăit cum cer calicii la pod. CREANGĂ, A. 90. 2. (Regional, despre oameni) Care vorbește neclar; p. e x t. (substantivat) idiot (Coropceni-Iași). Cf. ALR II 3 670/514. – Pl.: mormăiți, -te. – Și: (regional) mornăit, -ă adj. – V. mormăi¹.

MORMĂIT¹ s. n. Faptul de a m o r m ă i¹. 1. Șir de sunete caracteristice pe care le scoate ursul; mormăire (1), mormăitură (1). Cf. m o r m ă i¹ (1). Prin gălăgia mulțimii pătrundeau bătăile sacadate ale darabanei. . . și mormăitul greoi al ursului. ULIERU, C. 86, cf. H II 28. (F i g.) Mi se mai părea că și un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate depărtările pînă la mine . . . Era vîntul. HOGAȘ, M. N. 161. Mormăitul tunurilor slăbește. REBREANU, N. 115. În tăcerea cuprinsurilor porni mormăitul depărtat al unei batoze. SADOVEANU, O. XII, 455. ◊ L o c. a d v. Pe mormăite = fără plăcere, fără voie, mîrîind. De trei luni moș Martin înghițea această umilință, dar pe mormăite; își făcea el planul său de răzbunare. GHICA, S. 524. 2. Vorbire nedeslușită, pe ton scăzut sau nazal (care arată nemulțumire, indignare); bombăneală, mîrîit¹ (2), mormăire (2), mormăială, mormăitură (2). Cf. m o r m ă i¹ (2). Un mormăit gros, ce aducea, totuși, a glas omenesc, străbătu dinlăuntru pînă la noi: era blagoslovenia de intrare. HOGAȘ, DR. II, 7. Ascultînd mormăitul cunoscut al preotului și răspunsurile grăbite și răgușite ale dascălului, i se păru că toate acestea i s-au mai întâmplat o dată. REBREANU, NUV. 53. După horn, se auzi un mormăit subțire, apoi un căpșor bălan ș-un deget care scobea în nas se arătară la lumină. SADOVEANU, O. III, 89. Din camera cealaltă se auzea mormăitul lui Răghinâ. V. ROM. martie 1 954, 33. Cu mormăitul meu numai cu urșii m-aș putea lua la întrecere. SADOVEANU, N. F. 15. Omul cu broboadă. . . scoase un scurt mormăit. CĂLINESCU, E. O. I, 22. – Pl.: mormăituri. – Și: (regional) mornăít (BARCIANU), morăít (DDRF) s. n. – V. mormăi¹.

MĂRNĂÍ vb. IV v. mormăi.

MORMĂͲ vb. IV. T r a n z. (Regional) A da formă aluatului; (regional) a soage (Cîmpu lui Neag-Petroșeni). Cf. ALR I 1847/835. – Prez. ind.: mormăi. – Etimologia necunoscută.

MORMĂI¹ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre urși) A scoate sunete caracteristice speciei; (regional) a mormorosi, a murmura (4). Amîndoi urșii greu se mormăiască. CANTEMIR, IST. 308, cf. ANON. CAR. Ursul, după cea căzătură, Mănios și mornâind mur ! mur ! Purcedea înainte prin desiș. BUDAI-DELEANU, Ț. 276. Ursul, cum e din natură, fleica cînd vrea să o ia Ca cînd ar citi din gură căuta și mormăia. PANN, P. V. II, 13/4. Prin dreptul podului, numai iaca îi iesă și lui ursul înainte, mornăind înfricoșat. CREANGĂ, P. 198, cf. 303. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Aude. . . vreun urs mornăind în apropierea sa. MARIAN, O. I, 218. Se face ursoaica ghem . . . Mormăie. Se întoarce cu pîntecele în sus. STANCU, D. 183, cf. id. R. A. III, 53. Prin nas i-au petrecut verigă, Și tot mai mormăie urîtul, Mai mormăie, dar nu prea strigă, Că-i trage cu veriga rîtul. BENIUC, C. P. 78. Ursul moroiește. H XVI 132. Sosește ursul la ușă și începe a mornăi cu un grai gros. SBIERA, P. 203. E( a) din furc-așa trage Parcî ursu mornaie. VASILIU, C. 161. Fă-i un urs mare, Să-i iasă-n cărare, Spre ea alergînd, Grozav mormoind. PĂSCULESCU, L. P. 191. ◊ F i g. Tunurile mormăie mai departe. REBREANU, NUV. 116. ♦ P. g e n e r. (Despre alte animale) A scoate sunete caracteristice (asemănătoare cu ale ursului). V. m î r î i, m i o r l ă i. [Animalele ziceau:] Foarte bine, foarte bine ! ni din buză mormăia, ni din colți clănțăia. CANTEMIR, IST. 121. C-un sălbatec salt un tigru . . . Sforăie înverșunat, Apoi mormăind se-ntinde. EMINESCU, O. I, 165. Din cînd în cînd [cîinele] ciulește, tresare, ridică capul ori mornăie parc-ar fi simțit ceva nepriincios. SLAVICI, N. I, 39. Un motan mare sări de pe vatră și prinse a ghionti pe bătrînă morâind vesel. CONTEMPORANUL, VI₁, 23. [Cotoiul] stătea toată ziua mocnit și mornăind, în ungherul cel mai întunecos de sub canapea. C. PETRESCU, C. V. 84. Baba vrea să-l alunge, dar. . . [cîinele] mormăiește o dată de-o prinde fiori de moarte. RETEGANUL, P, III, 38. Cînele însă . . . morăia și toți le făceau cale. id. ib. V, 6. Să te duci. . . unde mițanu mornăiește. ȘEZ. III,196, cf. II, 151. ♦ (Regional, despre porumbei) A gînguri. Cf. ALR SN II h 384, A II 12. ♦ (Regional, despre albine și muște) A bîzîi, a zumzăi. De vor mornăi mai tare și mai îndelung [albinele], fără nici o îndoială sînt lipsite de matcă. ECONOMIA, 193/14, cf. ALR II 4 416/284. ◊ (Glumeț, despre păduchi) Pe dealul cu tufele Spală lelea rufele Și le-ntinde pe ciurcele, Cînii hîrîiau la ele. Nu știu, cînii hîrîiau Sau păduchii mornăiau. ȘEZ. IV, 236, cf. MARIAN, INS. 469. 2. (Despre oameni) A scoate sunete neclare pe un ton scăzut sau nazal, a vorbi nedeslușit (pentru a-și manifesta nemulțumirea, indignarea), a m u r m u r a (3), a b o m b ă n i, a m î r î i (2), (regional) a m o g o r o g i (1), a m o n d ă n i (1), a m o r m o t i; p. e x t. a protesta. Pedestrașii, lepădînd pre aga lor, ș-au ales altul, numai de capul lor; călăreții încă prea mornăia pentru că Lupul Vodă intrase în Valahia cale de patru zile. ȘINCAI, HR. III, 31/28, Trandafir, . .. cu față zgăriată, mormoia în sine. BUDAI-DELEANU, T. V. 147. Croitorii. . . s-au dus toți mormăind de acolo. BĂRAC, T. 73/17. S-oprește, ia. căciula, spre voi mîna întinde . . . Și tremurîndu-i barba spre ceruri mormăiește. BOLLIAC, O. 90. Suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. CARAGIALE, O. iI, 55. La biserică mormoia el cum mormoia, . . . dar o dată i s-a înfundat. N. REV, R. I, nr. 10, 155 supl. Începeau să .rîză, mormăind, ca să nu se auză unul pe altul. DELAVRANCEA, V. V. 8. Serafim Mogoș iar mormăi ca și cînd ar fi avut un spin în inimă. REBREANU, R. I, 236, cf. 15, 194, 281. Tudor Șoimarul mormăia nemulțumit. SADOVEANU, O. V, 591, cf. 491. Și-a îmbrobodit cu șalul turcesc obrazul cu mustăți și cu barbă și s-a dus mormăind. id. ib. VI, 539. Bătrînul începu să mormăiască. CĂLINESCU, E. O. II, 157. Își trecu încurcat buza de jos peste mustață și după un timp mormăi colțuros. CAMIL PETRESCU, O. I, 71. I se spunea cîte una și el mormăia și trecea mai departe. PAS, Z, I, 217. Mormăie paznicul, Mișcîndu-și bățul, nâpraznicul. BENIUC, V. 124. Eu strig încît capul mi se descleiește Și bărbatu-n lene abia mormăiește. ZANNE, P. II, 747. ◊ T r a n z. Oare ce mormăiește ? ALEXANDRI, T. 681. Nemaiputînd suferi foamea, încep a mornăi ugilit printre gard: „mămucă, iacă-tă-mă-s”. CREANGĂ, A. 68. D-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles. CARAGIALE, O. II, 271. Vremuri grele Miule, mormăi ea săltată în sus pe maldăr; nu e de trai, nu e de stat. DELAVRANCEA, s. 204. Mormăia cuvinte fără șir și fără înțeles. VLAHUȚĂ, O. A. I, 130. Mama Zoița. . . mormonea încet: – Ce-o fi, . . . nu știu și pace ! N. REV. R. I, nr. 1, 27. Foarte bine, mormăi judecătorul întorcîndu-i spatele cu dispreț. REBREANU, I. 189, cf. 341. Bogojinaru, deși avea replica gata, ca să nu mai învenineze lucrurile, se mulțumi să mormăie ceva în farfuria lui. id. R. I, 41. cf. BRĂESCU, A. 116. Tu ești vinovată, fă – a mormăit Domnica. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. i, 180. Baba mormăi ceva neînțeles. SADOVEANU, O. VII, 332, cf. X, 34. Își strîngea pumnii și mormăia înăbușit cîte o înjurătură, BART, S. M. 61. Moș Costache mormăi ceva, cu gura plină, în imposibilitate de a articula. CĂLINESCU, E. O. II, 41. Cădelnițează popa și mormăie rugăciuni. STANCU, D.172. Nu ! . . . N-am nimic ! Nu vreau nimic !. . . mormăia el morocănos. V. ROM. februarie 1954, 6, cf. BENIUC,. V. 37. Dima a mormăit în barbă un „mde, știți eu?” – și a mers mai departe printre oameni. GALAN, Z. R. 33. Sandu îl ținti cu privirea lui tîmpă și mormăi: – Ce ? PREDA, D. 149. ♦ (Prin Transilv., despre copii) A scînci, a plînge. Cf. ALR I 82/136, 166, ALR II/I h 151. ◊ R e f l. Nu te mai mornăi. ALR II/I MN 12, 6 892/141. ♦ T r a n z. (Cu complementul „cîntec”) A fredona cu voce scăzută (și pe nas). Pe scări, cineva mormăie un cîntec moleșit. CAZIMIR, GR. 180. Năvodul și-l drege bătrînul pescar Și mormăie-un cîntec. LESNEA, I, 85. În fața celei de a doua „cortine” se mișcă încet și mătură paznicul căminului cultural, mormăind . . . un cîntec. BENIUC, V. CUC. 79. Duma . . . prinse să mormăie un cîntec. CAMILAR, N. I, 182 – .Prez. ind. mormăi și (rar) mormăiesc. - Și: (regional) mormăní (ALR SN III h 677/928), mormoí, mormoni, mornăi, morăí, moroi, murmăí (CIHAC, II, 203), murmuí (PONTBRIANT, D., DDRF, TDRG, H. IX 429, ALR II 4 961/279), murăí (ALR II/I h 31), mîrmăí (POLIZU), mîrnăí (com. din ALBA iULIA), mîrnîí (TDRG) vb. IV. – Din mor (mor).