3 intrări

44 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

mintă sf vz mentă

MÍNTĂ s. f. v. mentă.

MÍNTĂ s. f. (Și în forma mentă) Izmă. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. ◊ Bomboane (sau pastile) de mintă = bomboane aromate cu esență extrasă din această plantă. După fiecare țigară, băga în gură o bomboană de mentă. PAS, Z. I 285. Își dăduseră întîlnire toate miasmele... de cerneală de tipar și de pastile de mintă. C. PETRESCU, C. V. 129. Mintă-creață = izmă-creață. A, iaca mintă-creață, și cimbru și sulcină Și ierburi de cîmpie și plante de grădină. ALECSANDRI, T. II 196. Ș-apoi foaie mintă-creață, Puica badei cea isteață. ȘEZ. I 167. – Variantă: méntă s. f.

mintă f. Bot. numele moldovenesc al izmei. [Lat. MENTA, printr’un intermediar slav].

míntă f., pl. e și țĭ (vgr. mintha și minthe, lat. mentha, it. pv. cat. menta, sp. mienta; vsl. menta, rus. mĕáta; germ. minze. Izmă, o plantă labiată mirositoare cu care se aromatizează licorurile, pastilele ș. a. (méntha piperita, crispa, silvéstris, aquática ș. a.). Se cultivă foarte mult în Anglia și Statele-Unite. Infuziunea de frunze de mintă face bine stomahuluĭ. Varietățĭ maĭ sînt: calamintha officinalis saŭ melissa calamintha, calamintha (saŭ melissa) népeta ș. a. – Și mentă (ca neol.). V. melisă și isop. corectată

mentă sf [At: ALECSANDRI, T. II, 196 / V: min~ / E: slv мѧта, lat mentha, fr menthe] 1 (Șîc minta-calului, mintă-de-câmpuri, mintă-sălbatică) Plantă erbacee cu fiori roz care crește sălbatică prin lunci, prin tufișuri umede, pe lângă izvoare și pe marginea apelor Si: izmă, (reg) voieștniță, izmă-proastă, izmă-sălbatică (Mentha silvestris). 2 (Șîc mintă-de-grădină, mintă-moldovenească) Plantă erbacee aromatică cu flori trandafirii sau violacee, cultivată în grădini, ce se folosește la prepararea unor produse medicinale, cosmetice și a unor băuturi Si: izmă, izmă-bună, (pop) izmă-de-leac, (reg) izmă-domnească (Mentha piperita). 3 (Bot; îc) ~-creață Izmă-creață (Mentha crispa). 4 (Bot; Mol; îc) Minta-broaștei (sau -broaștelor), (Trs) minta-lângorii Izma-broaștei (Mentha aquatica). 5 (Înv) Esență uleioasă, plăcut mirositoare, extrasă din mentă (1-4). 6 (Îs) Bomboană (sau pastilă) de ~ Bomboană aromată cu esență extrasă din mentă (1-4). 7 (Reg) Băutură spirtoasă preparată cu frunze de mentă (1-4). 8 (Bot; îc) Minta-mâței Cătușnică (Nepeta cataria). 9 (Bot; îc) Mintă-sălbatică Izma-pădurilor (Calamintha officinalis). 10 (Bot; Trs; îc) Mintă-turcească Roiniță (Melissa officinalis).

minți [At: CORESI, EV. 163 / V: (înv) mân~, men~ / Pzi: mint, (îvp) minț, mânt, ~țesc / E: ml mentire] 1 vi A susține, în mod voit, lucruri neadevărate. 2-4 vtri (Îe) ~nte de se opresc apele (în loc) (sau de-ngheață apele, de ia spumele de la gură, de stă soarele-n loc, de stinge, de-ți stă ceasul) Exprimă convingerea că un om este foarte mincinos. 5 vt A induce în eroare Si: a amăgi, a înșela, a păcăli. 6 vt (Spc) A înșela în dragoste Si: a trăda. 7 vt (D. simțuri) A denatura realitatea Si: a înșela. 8 vt (Pop; îe) A-și ~ foamea A-și potoli temporar foamea gustând ceva, mâncând puțin. 9 vz (Înv; ccd) A se dovedi mincinos, trădător față de cineva sau ceva. 10 vi A se lepăda de cineva sau de ceva. 11 vi A nu se ține de cuvânt. 12 vt (Îvr) A dovedi pe cineva drept mincinos.

MÉNTĂ s. f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha).Mentă creață = izmă creață. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esență extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s. f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.

MÉNTĂ s. f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha).Mentă creață = izmă creață. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esență extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s. f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.

MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ți stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A afirma în mod conștient un neadevăr, a denatura adevărul, a spune minciuni. De ce mă pune pe mine să mint în locul lui? Să mă fac de rîs? DEMETRIUS, C. 18. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit. NEGRUZZI, S. I 55. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii.. D-a mințit și n-a venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. ◊ Expr. Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ngheață apele) = spune minciuni foarte mari, gogonate. Minte de stă soarele-n loc, iar luna să bagă după nor de rușine. RETEGANUL, P. I 30. ◊ Tranz. (Rar) Te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute. Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ◊ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la basme, snoave etc.) A povesti. (Atestat în forma regională minț) încordați-vă urechile, căscați-vă gurile și ascultați să vă mință nenea Ionuț o poveste asemenea căreia n-a fost, nici nu este. BOTA, P. 114. ◊ Tranz. A induce în eroare; a amăgi, a înșela. Vai de mine! cum poți minți oamenii astfel! SADOVEANU, Z. C. 254. Oare ochii ei o mint, Sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i Și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I 103. Iepurile fricos și vulpea vicleană cari, fiecare dupe firea sa, se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III 41. ◊ Absol. Un tînăr – zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint. MACEDONSKI, O. I 24. ◊ Fig. Ca să mai mintă așteptarea, Constantin a început să fumeze. GALACTION, O. I 146. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu puțină mîncare; a-și amăgi foamea. Îmi mai minții nițel foamea cu poamele ce găseam. GORJAN, H. I 133. – Prez. ind. și: mințesc (RETEGANUL, P.III 84), (învechit și regional) minț.

MÉNTĂ s.f. Plantă din familia labiatelor, ale cărei frunze conțin un ulei bogat în mentol; (pop.) izmă. [Var. mintă s.f. / < lat. mentha, cf. fr. menthe].

MÉNTĂ f. Plantă erbacee perenă, cu frunze pețiolate, acoperite cu peri, cu flori mici, trandafirii, și cu miros plăcut, folosită în scopuri medicinale și în calitate de condiment. [G.-D. mentei] /<sl. menta, lat. mentha, fr. menthe[1]

  1. Var. mintă LauraGellner

A MINȚÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înșela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri

mentă f. numele științific al izmei.

mințì v. a nu spune adevărul. [Lat. MENTIRl].

mint și (est) -țésc, a v. intr. (lat. mentiri și mentire, it. mentire, pv. fr. cat. sp. pg. mentir. V. mincĭună). Spun mincĭunĭ. V. tr. Înșel pe cineva pin mincĭunĭ saŭ spun cuĭva mincĭunĭ. Fig. Urechea mea nu mă minte. – În est ob. spun mincĭunĭ.

arată toate definițiile

Intrare: mintă
mintă
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: mentă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mentă
  • menta
plural
genitiv-dativ singular
  • mente
  • mentei
plural
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mintă
  • minta
plural
genitiv-dativ singular
  • minte
  • mintei
plural
vocativ singular
plural
Intrare: minți
verb (VT309)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • minți
  • mințire
  • mințit
  • mințitu‑
  • mințind
  • mințindu‑
singular plural
  • minți
  • minte-
  • mințiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • mint
  • mi
(să)
  • mint
  • mi
  • mințeam
  • minții
  • mințisem
a II-a (tu)
  • minți
(să)
  • minți
  • mințeai
  • mințiși
  • mințiseși
a III-a (el, ea)
  • minte
(să)
  • mintă
  • mință
  • mințea
  • minți
  • mințise
plural I (noi)
  • mințim
(să)
  • mințim
  • mințeam
  • mințirăm
  • mințiserăm
  • mințisem
a II-a (voi)
  • mințiți
(să)
  • mințiți
  • mințeați
  • mințirăți
  • mințiserăți
  • mințiseți
a III-a (ei, ele)
  • mint
(să)
  • mintă
  • mință
  • mințeau
  • minți
  • mințiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)