minare¹ sf [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~nări / E: mina] 1 Săpare încetul cu încetul a unui teren. 2 (Fig) Distrugere pe încetul și în ascuns. 3 Punere de mine¹ (4).

minare² sf vz minarea

MINARE², minări, s. f. Acțiunea de a mina. 1. Așezare de mine¹ (2). Minarea podurilor. 2. Fig. Ruinare, distrugere (lentă).

MINARE¹ s. f. v. minaret.

MINARE s.f. Acțiunea de a mina și rezultatul ei; punere, așezare de mine. ♦ (Fig.) Slăbire, nimicire. [< mina].

MINA, minez, vb. I. Tranz. 1. A așeza, a pune explozibile, mine¹ (2) pe uscat sau în apă; a depune o încărcătură de exploziv într-o clădire, la un pod etc. pentru a le arunca în aer. 2. (Despre ape) A săpa, a roade un teren. ♦ Fig. A slăbi, a distruge treptat; a măcina. – Din fr. miner.

MINARET, minarete, s. n. Turn înalt anexă a unei moschei, amenajat în partea superioară cu un balcon circular, de unde muezinul cheamă credincioșii la rugăciune; minarea. [Var.: (rar) minaretă s. f.] – Din fr. minaret, germ. Minarett.

mânavetă sf vz minaret

mina vt [At: PONTBRIANT, D. / Pzi: ~nez / E: fr miner] 1 (D. ape) A săpa încetul cu încetul un teren Si: a roade, a mânca (85). 2 (Fig) A distruge pe încetul și în ascuns Si: a ruina, a slăbi, a submina. 3 A pune mine¹ (4) pentru a arunca în aer.

minarea sf [At: (cca 1650) ap. GCR I, 149/23 / V: ~re / Pl: ~ele / E: tc minare] (Înv) Minaret.

minaret sn [At: COSTINESCU / V: (nob) ~etă sf / Pl: ~e / E: fr minaret, ger Minarett] Turn înalt al geamiilor, din vârful căruia hogea cheamă pe credincioși la rugăciune Si: (înv) minarea.

minaretă sf vz minaret

MINA, minez, vb. I. Tranz. 1. A așeza, a pune explozibile, mine¹ (2) pe uscat sau în apă; a depune o încărcătură de exploziv într-o clădire, la un pod etc. în scopul aruncării lor în aer. 2. (Despre ape) A săpa, a roade un teren. ♦ Fig. A slăbi, a distruge (cu încetul); a măcina. – Din fr. miner.

MINARET, minarete, s. n. Turn înalt alipit unei moschei, amenajat în partea superioară cu un foișor sau cu un balcon, de unde preoții musulmani cheamă credincioșii la rugăciune; minarea. [Var.: (rar) minarétă s. f.] – Din fr. minaret, germ. Minarett.

MINA, minez, vb. I. Tranz. 1. A așeza explozibile, mine¹ (2) undeva, cu scop defensiv. Un pod despre care știm că e minat. CAMIL PETRESCU, U. N. 265. 2. Fig. A distruge (puțin cîte puțin). V. submina. Lupta plină de grele sacrificii a acestor popoare [din colonii] minează temeliile imperialismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 10/2.

MINAREA s. f. v. minaret.

MINARET, minarete, s. n. Turnul înalt al geamiilor (din înălțimea căruia hogea cheamă pe credincioși la rugăciune). Într-o clipă întrevăzu orașul cu palmieri, clădirile albe și cubice, minaretele, moscheele, deșertul, soarele arzător, sfinxul și piramidele. C. PETRESCU, A. 281. Acolo jos, peste cununa întunecatului boschet, Sclipește-n aer semiluna Din vîrful unui minaret. TOPÎRCEANU, S. A. 72 ♦ Turn asemănător cu cel descris mai sus, folosit ca element decorativ al unei clădiri. – Variante: (învechit și arhaizant) minare (ALECSANDRI, P. I 238), minarea (SADOVEANU, F. J. 659, ODOBESCU, S. III 14), (neobișnuit) minaretă (MACEDONSKI, O. I 55) s. f.

MINA vb. I. tr. 1. A așeza, a pune mine (în scop de distrugere). 2. (Fig.) A distruge, a slăbi, a nimici (cu încetul). [< fr. miner, it. minare].

MINARET s.n. Turn înalt de geamie. ♦ Element decorativ al unei clădiri în formă de minaret. [< fr. minaret, germ. Minarett, cf. tc. minaret, ar. minara].

MINA vb. I. tr. a planta mine pe un teren sau într-o apă (în scop de distrugere). II. tr., refl. (fig.) a (se) slăbi, a (se) distruge (cu încetul), a (se) măcina. (< fr. miner)

MINARET s. n. 1. turn circular înalt lângă o moschee. 2. element decorativ al unei clădiri în formă de minaret (1). (< fr. minaret, germ. Minarett)

A MINA ~ez tranz. (mine sau explozive) A pune pentru a arunca în aer. /<fr. miner

MINARET ~e n. Turn înalt al unei moschei, prevăzut cu un foișor sau cu un balcon, de unde preoții musulmani cheamă credincioșii la rugăciune. /<fr. minaret, germ. Minarett

minà v. 1. a săpa o mină; 2. a găuri cu încetul: marea minează țărmurile; 3. fig. a consuma, a distruge puțin câte puțin: supărările minează pe om.

minareà f. turnul geamiei din vârful căruia hogea chiamă la rugăciuni: cetăți cu mii de minarele OD. [Turc. MINARÈ, lit. felinar].

minareá f., pl. ele (turc. minare, menare, d. ar. menaret, far, turn de geamie; ngr. minarés, sp. minarete, fr. minaret). Turn de geamie. – Și *minaret n., pl. e (după fr.).

*minéz v. tr. (fr. miner, cuv. probabil celtic). Sap o mină: a mina o stîncă. Sap, rod încet-încet: apa minează pămîntu. Fig. Consum, ruinez încet-încet: boala l-a minat, Jidaniĭ minează patria.

minare s. f., g.-d. art. minării; pl. minări

minare s. f., g.-d. art. minării; pl. minări

minare s. f., g.-d. art. minării, pl. minări

mina (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. minez, 3 minează; conj. prez. 1 sg. să minez, 3 să mineze

minarea (înv.) s. f., art. minareaua, g.-d. art. minarelei; pl. minarele

minaret s. n., pl. minarete

mina (a ~) vb., ind. prez. 3 minează

minarea (înv.) s. f., art. minareaua, g.-d. art. minarelei; pl. minarele, art. minarelele

minaret s. n., pl. minarete

mina vb., ind. prez. 1 sg. minez, 3 sg. și pl. minează

minarea s. f., art. minareaua, g.-d. art. minarelei; pl. minarele

minaret s. n., pl. minarete

MINAREA s. v. minaret.

MINARET s. (înv.) minarea. (~ la o moschee.)

minarea s. v. MINARET.

MINARET s. (înv.) minarea. (~ la o moschee.)

A mina ≠ a demina

minaret (-turi), s. n. – Turn de moschee. – Var. (înv.) minarea. Tc. minare (Șeineanu, III, 80; Lokotsch 1463a; Ronzevalle 165), cf. ngr. μιναρές, bg. minare; forma actuală, prin fr. minaret.

MINA, Francisco ESPOZ Y (1781-1836), general spaniol. A condus unitățile spaniole de guerilă în timpul ocupației franceze (1808-1814). Participant la revoluția spaniolă din 1820-1823; ulterior, ulterior, a condus armata spaniolă împotriva încercării de lovitură de stat a carliștilor (1834).

MINA (sec. 16), zugrav român. L-a însoțit pe Mihai Viteazul în numeroase campanii. Autor al picturii de la Biserica Mănăstirii Căluiu (1594), ce constituie un valoros document de epocă (tablourile votive ale lui Petru Cercel, Mihai Viteazul și ale familiei Buzeștilor).

MINA (pseud. Annei Maria Mazzini) (n. 1940), cântăreață italiană de muzică ușoară. S-a afirmat la sfărșitul anilor ’50 printr-un repertoriu divers și de mare popularitate („Tintarella di Luna”, „Grande grande grande”, „Parole parole”).

Quamoclit lobata (Llav. et Lex.) House (syn. Mina lobata Llav. et Lex.). Specie ce înflorește vara-toamna. Flori albe-gălbui dispuse în cimă scorpioidă, bifurcată, lungă de 35-45 cm. Bobocii roșii-aprins, înainte de înflorire portocalii, stamine galbene, ușor curbate, exerte. Plantă anuală, volubilă, cca 6 m înălțime. Frunze trilobate, cordiforme la bază.

MINARE¹ s. f. Acțiunea de a m i n a. Cf. PONTBRIANT, D., LM. - V. mina.

MINARɲ s. f. v. minarea.

MINA vb. I. T r a n z. 1. (Despre ape; cu privire la terenuri) A săpa (încetul cu încetul); a roade, a mînca. Cf. PONTBRIANT, D., ALEXI, W. Cîțiva porumbi lingavi ascundeau pe linia ulucilor. . . surpături minate de lături. KLOPȘTOCK, F. 114. ♦ Fi g. A distruge pe încetul și în ascuns; a slăbi, a ruina. V. s u b m i n a. Racoviță cade, minat de „neprieteni”, ca și altă dată Constantin Duca. IORGA, L. I, 119. Începură a mina moravurile. . . poporului. HOGAȘ, DR. II, Paloarea, mutismul minează-al meu piept. BACOVIA, O. 48. Minată de viciile ei interne. OȚETEA, R. 323. Triști olandezi de spleen minați. BOUREANU, S. P. 16. Lupta plină de grele sacrificii a acestor popoare minează temeliile imperialismului. CONTEMP. 1949, nr. 156, 10/2. 2. A pune mine¹ (3), a așeza explozibile, pentru a face să sară in aer. Temeliile lor minate cu praf, ș-o sîngură scînteie vă poate nimici într-o clipă. ALECSANDRI, T. 1 512. Un pod, despre care știm că e minat. CAMIL PETRESCU, U. N. 265. - Prez. ind.: minez. – Din fr. miner.

MINAREA s. f. (Învechit) Minaret. Au zidit un mecet foarte mare și frumos cu patru minareale (cca 1650). GCR I, 149/23, cf. MAG. IST. I, 248/15. O minare a unii geamii (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 286/4, cf. VĂCĂRESCUL, IST. 248. Un șeic . . . a ucis de curînd doi preoți greci, slobozind cu pușca asupra lor din vîrful unei minarele. GT (1839), 110V29. Se zărește minareaua de costor cu-aur suflată. NEGRUZZI, S. II, 131. În fața acestei biserici sint două cupole In formă de minarele. FILIMON, O. II, 72. De mult imamul din minare cîntase. ALECSANDRI, P. I, 238. Cetăți cu mii de minarele. ODOBESCU, S. III, 14. Medeanuri goale, minarele subțiri. . . toate erau pentru franțuz de un interes necontenit împrospătat. SADOVEANU, Z. C. 269, cf. id. O. XIII, 868. - Pl.: minarele. - Și: minare s. f. – Din tc. minare.

MINARÉT s. n. Turnul înalt al geamiilor (din vîrful căruia hogea cheamă pe credincioși la rugăciune); (învechit) minarea. Cf. COSTINESCU, ALEXI,, W. S-arată-n galbenul ce scade Topindu-și fața In azur O minaretă cu arcade. MACEDONSKI, O. I, 55. Departe înainte se văd, între cer și apă, minaretele din Rusciuc. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Oamenii lui Ibraim. . . scot [caicul] la larg, în splendoarea albastră – cu minarete rigide, în cer, cu minarete tremurătoare, în apă – a Cornului de Aur. GALACTION, O. A. I, 403. Acolo jos, peste cununa Întunecatului boschet, Sclipește-n aer semiluna Din vîrful unui minaret. TOPÎRCEANU, P. 134. Într-o clipă întrevăzu orașul cu palmieri, clădirile albe și cubice, minaretele, moscheele, deșertul. C. PETRESCU, A. 281. Ruine de arhitecturi romane, alaiuri de minarete ridicate de sultani. BRĂESCU, A. 217. Tainice moschei, Pe soarele din apă plimbîndu-și minaretele. LESNEA, A. 56. În acea copleșitoare amiază pontică totul încremenise . . . începind cu gíturile de girafă ale minaretelor. TEODOREANU, M. U. 95. Deasupra Cornului de Aur, cununa Stambulului se desfășura cu minaretele-i subțiri. SADOVEANU, O. X, 293, cf. BART, S. M. 47. Atît de multe sînt. . . turlele albe și ascuțite ca niște săgeți cu inele ale minaretelor, încît călătorii sînt vrăjiți. CAMIL PETRESCU, O. III, 102. - Pl.: minarete. – Și: (neobișnuit) minarétă s. f. – Din fr. minaret, germ. Minarett.

MINARÉTĂ s. f. v. minaret.