mișelnic, ~ă [At: VLAHUȚĂ, O. A. I, 42 / Pl: ~ici, ~ice / E: mișel + -nic] (Rar) 1 a De mișel (2) Si: (liv) deplorabil, lamentabil. 2 smf (Înv) Persoană vrednică de plâns Si: nenorocit, prăpădit. 3-4 av, a (În mod) josnic. 5-6 av, a (În mod) laș.

MIȘELNIC, -Ă, mișelnici, -e, adj. Mișelesc, nemernic, ticălos, josnic, laș. O, dar e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi! VLAHUȚĂ, O. AL. 42. ◊ (Adverbial) Nu-mi convine viața mișelnic cîștigată. ALECSANDRI, P. III 101.

mișelnic a. și adv; mizerabil: vieață mișelnic câștigată AL.

mișélnic, -ă adj. Rar. Lit. Mișelesc. Adv. Mișelește.

mișelnic (înv.) adj. m., pl. mișelnici; f. mișelnică, pl. mișelnice

mișelnic (înv.) adj. m., pl. mișelnici; f. mișelnică, pl. mișelnice

mișelnic adj. m., pl. mișelnici; f. sg. mișelnică, pl. mișelnice

MIȘÉLNIC, -Ă adj., s.m. și f. (Livresc) 1. Adj. De mișel (I 1), al mișelului; lamentabil; umilitor, degradant. O ființă din os sfînt. . . pîngărită de bici ori de alte cercări mișelnice nu se cuvine a fi în veci. SADOVEANU, D. P. 29, cf. DEȘLIU, G. 48. 2. S. m. și f. Persoană vrednică de plîns; nenorocit, prăpădit. Niște mișălnici. . . urgisiți de Dumnezeu să-i poarte amărnicia pe pămînt. POPA, V. 336. 3. Adj. (Despre manifestări ale oamenilor) Care dovedește slăbiciune, lașitate, josnicie; laș; josnic, mîrșav, mișelesc (2). Cf. mișel (I 6). O, dar e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi. VLAHUȚĂ, O. A. I, 42. La voi însă se vede Pornirea și mișelnica purtare, Că n-aveți mulțumită pentru bine. MURNU, O. 73. ◊ (Adverbial) Nu-mi convine viața mișelnic cîștigată. ALECSANDRI, POEZII, 295. Chiar și față de Iordache Păun s-a purtat mișelnic. C. PETRESCU, O. P. II, 249. – Pl.: mișelnici, -ce. – Mișel + suf. -nic.