MIȘÉLNIC, -Ă adj., s.m. și f. (Livresc) 1. Adj. De mișel (I 1), al mișelului; lamentabil; umilitor, degradant. O ființă din os sfînt. . . pîngărită de bici ori de alte cercări mișelnice nu se cuvine a fi în veci. SADOVEANU, D. P. 29, cf. DEȘLIU, G. 48. 2. S. m. și f. Persoană vrednică de plîns; nenorocit, prăpădit. Niște mișălnici. . . urgisiți de Dumnezeu să-i poarte amărnicia pe pămînt. POPA, V. 336. 3. Adj. (Despre manifestări ale oamenilor) Care dovedește slăbiciune, lașitate, josnicie; laș; josnic, mîrșav, mișelesc (2). Cf. mișel (I 6). O, dar e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi. VLAHUȚĂ, O. A. I, 42. La voi însă se vede Pornirea și mișelnica purtare, Că n-aveți mulțumită pentru bine. MURNU, O. 73. ◊ (Adverbial) Nu-mi convine viața mișelnic cîștigată. ALECSANDRI, POEZII, 295. Chiar și față de Iordache Păun s-a purtat mișelnic. C. PETRESCU, O. P. II, 249. – Pl.: mișelnici, -ce. – Mișel + suf. -nic.