MĂRȘĂLUIRE, mărșăluiri, s. f. (Înv.) Acțiunea de a mărșălui. – V. mărșălui.

mărșăluire sf [At: DLR / Pl: ~ri / E: mărșălui] Mers în marș (1) al militarilor Si: (rar) mărșuire.

MĂRȘĂLUIRE, mărșăluiri, s. f. Acțiunea de a mărșălui. – V. mărșălui.

marșalui v vz mărșălui

mărșălui vi [At: CAMIL PETRESCU, V. 16 / V: (reg) marșal~ / Pzi: ~esc / E: marș + -ălui] 1 (Mai ales d. militari) 1 A merge în marș (1) Si: a mărșui (1), (reg) a mărșuli. 2 (Fam) A face un drum lung, obositor. 3 (Fam) A merge mult.

MĂRȘĂLUI, mărșăluiesc, vb. IV. Intranz. (Mai ales despre unități militare) A face un marș, a se deplasa în marș. Înaintează pe drumul pe care, cu mii de ani în urmă, oștirile lui [Traian] au mărșăluit spre miazănoapte. BOGZA, C. O. 318. Trupele au mărșăluit zile și nopți, ajungînd istovite pe poziții. PAS, Z. III 38. De nopți întregi, prin pulberea uscată Și mai înecăcioasă decît fumul, Mărșăluim spre miazăzi. CAMIL PETRESCU, V. 16.

A MĂRȘĂLUI ~iesc intranz. 1) (mai ales despre militari) A merge în marș. 2) fam. (despre oameni) A merge militărește. 3) fam. A face un drum lung și obositor. /marș + suf. ~ălui

mărșăluĭésc și mărșuĭésc v. intr. (d. marș; rus. marširovátĭ, ung. marsolni, germ. marschieren). Merg în marș militar.

mărșăluire s. f., g.-d. art. mărșăluirii; pl. mărșăluiri

mărșăluire s. f., g.-d. art. mărșăluirii; pl. mărșăluiri

mărșăluire s. f., g.-d. art. mărșăluirii; pl. mărșăluiri

mărșălui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărșăluiesc, 3 sg. mărșăluiește, imperf. 1 mărșăluiam; conj. prez. 1 sg. să mărșăluiesc, 3 să mărșăluiască

mărșălui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărșăluiesc, imperf. 3 sg. mărșăluia; conj. prez. 3 să mărșăluiască

mărșălui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărșăluiesc, imperf. 3 sg. mărșăluia; conj. prez. 3 sg. și pl. mărșăluiască

MĂRȘĂLUIRE s. (MIL.) mărșuire. (~ trupelor.)

MĂRȘĂLUIRE s. (MIL.) mărșuire. (~ trupelor.)

MĂRȘĂLUI vb. (MIL.) a mărșui, (reg.) a marșirui, a mărșuli. (Trupele ~.)

MĂRȘĂLUI vb. (MIL.) a mărșui, (reg.) a marșirui, a mărșuli. (Trupele ~.)

MĂRȘĂLUIRE s. f. Acțiunea de a m ă r ș ă l u i; mărșuire. - Pl.: mărșăluiri. - V. mărșălui.

MARȘALUÍ vb. IV v. mărșălui.

MĂRȘĂLUÍ vb. IV. I n t r a n z. (Mai ales despre militari) A merge în marș (I 1); a mărșui (1), (regional) a mărșuli. De nopți întregi prin pulberea uscată Și mai înecăcioasă decît fumul, Mărșăluim spre miazăzi. CAMIL PETRESCU, V. 16, cf. id. U. N. 345, CONTEMP. 1 949, nr. 162, 3/6. Încinși cu centiroane, mărșăluiam într-o parte și alta a satului. BOGZA, A. Î. 604, cf. id. C. O. 93, 318. Trupele au mărșăluit zile și nopți, ajungînd istovite pe poziție și cu întîrziere. PAS, Z. III, 38, cf. IV, 73. Cavaleriștii mărșăluiau fără încetare, de zile și nopți, către gurile tunurilor. CAMiLAR, N. I, 212, cf. 116, II, 51. Drumeagul strîmt al cîmpului îi înșiruise lung, ca într-o coloană ce mărșăluia. MIHALE, O. 104. Zăriră un grup de tineri cu chipuri lăptoase și roze, mărșăluind în pas militar. V. ROM. martie 1 954, 173, cf. mai 1 954, 91. ♦ (Familiar) A face un drum lung, obositor, a merge mult. - Prez. ind.: mărșăluiesc. -Și: (regional) marșaluí vb. IV. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. – Marș + suf. -âlui.