MĂRȘĂLUÍ vb. IV. I n t r a n z. (Mai ales despre militari) A merge în marș (I 1); a mărșui (1), (regional) a mărșuli. De nopți întregi prin pulberea uscată Și mai înecăcioasă decît fumul, Mărșăluim spre miazăzi. CAMIL PETRESCU, V. 16, cf. id. U. N. 345, CONTEMP. 1 949, nr. 162, 3/6. Încinși cu centiroane, mărșăluiam într-o parte și alta a satului. BOGZA, A. Î. 604, cf. id. C. O. 93, 318. Trupele au mărșăluit zile și nopți, ajungînd istovite pe poziție și cu întîrziere. PAS, Z. III, 38, cf. IV, 73. Cavaleriștii mărșăluiau fără încetare, de zile și nopți, către gurile tunurilor. CAMiLAR, N. I, 212, cf. 116, II, 51. Drumeagul strîmt al cîmpului îi înșiruise lung, ca într-o coloană ce mărșăluia. MIHALE, O. 104. Zăriră un grup de tineri cu chipuri lăptoase și roze, mărșăluind în pas militar. V. ROM. martie 1 954, 173, cf. mai 1 954, 91. ♦ (Familiar) A face un drum lung, obositor, a merge mult. - Prez. ind.: mărșăluiesc. -Și: (regional) marșaluí vb. IV. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. – Marș + suf. -âlui.