mârâiet sn vz mârâit¹

MÂRÂIT s. n. Faptul de a mârâi; spec. sunet specific scos de câinii ațâțați, nemulțumiți; mârâială, mârâitură. – V. mârâi.

mârâit¹ sn [At: PONTBRIANT, D. / V: (reg) ~iet / Pl: ~uri / E: mârâi] 1-5 Mârâire (1-5). 6 (Rar) Protestare.

MÂRÂIT s. n. Faptul de a mârâi; (în special) sunete specifice scoase de câinii ațâțați, nemulțumiți; mârâială, mârâitură. – V. mârâi.

MÎRÎIT s. n. Faptul de a mîrîi; sunetele scoase de un animal care mîrîie. Urechile îi prinseră zgomote de pași ușori și mîrîit de cîine. V. ROM. decembrie 1951, 204.

mârâit s. n.

mârâit s. n.

mârâit s. n.

MÂRÂIT s. mârâială, mârâitură, (reg.) hâră. (~ de câini.)

MÎRÎIT s. mîrîială, mîrîitură, (reg.) hîră. (~ de cîini.)

MÎRÎIÉT s. n. v. mîrîit¹.

MÎRÎÎT¹ s. n. Faptul de a (s e) m î r î i; mîrîială. 1. Cf. m î r î i (1). Cf. PONTBRIANT, d. Mîrîitul cîinilor. ap. DDRF. Un mîrîit de cîine o face să tresară. DELAVRANCEA, ap. CADE. 2. P. an a l. Cf. m î r î i (2). Cf. DDRF. Poate că în alte împrejurări s-ar fi pus pe atîta, să-l îmblînzească. Nu însă într-un vagon de tren și nu la miez de noapte era locul și timpul să-i alunge mîrîitul acela clănțănit într-un colț de dinte. V. ROM. februarie 1954, 6. S-au iscat harcât și un mîrîiet. . . cît îți asurzea urechile. SBIERA, P. 300. Mîrîitul omului acestuia nu-mi vine la socoteală. Com. MARIAN. – PI.: mîrîituri. – Și: (regional) mîrîiét s. n. – V. mîrîi.