MÂNTUITOR, -OARE, mântuitori, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care mântuie (1), salvează. 2. (Rar) Care mântuiește (2), care vindecă; tămăduitor. 3. (În religia creștină) Care mântuiește (3), izbăvește (de păcate); izbăvitor. 4. N. pr. m. art. Denumire sub care este cunoscut Isus Hristos. [Pr.: -tu-i-] – Mântui + suf. -tor.

mântuitor, ~oare [At: PSALT. HUR., ap. DLR / V (îvr) măn~, (înv) măntuitoriu, ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: mântui + -tor] 1 a Care mântuie (1). 2 a (Spc) Care eliberează. 3 a (Bis) Care izbăvește de păcate Si: (îvr) măntuitornic. 4-6 smf Persoană care mântuie (1-3). 7 sma Iisus Hristos. 8 a (Îvp) Care vindecă.

MÂNTUITOR, -OARE, mântuitori, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care mântuie (1), salvează. 2. (Rar) Care mântuie (2), care vindecă; tămăduitor. 3. (În limbaj bisericesc) Care mântuie (3), izbăvește (de păcate); izbăvitor. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Nume dat lui Isus Cristos. [Pr.: -tu-i-] – Mântui + suf. -tor.

MÂNTUITOR¹ ~oare (~ori, ~oare) 1) Care mântuie de o situație grea. 2) Care mântuie de păcate. [Sil. -tu-i-] /a mântui + suf. ~tor

MÂNTUITOR² m. art. rel. Trimis al lui Dumnezeu; Isus Hristos. [Sil. -tu-i-] /a mântui + suf. ~tor

mântuitor a. care mântue: faceți cruci mântuitoare AL. ║ m. cel ce mântue, în special Salvatorul lumii.

măntuitor, ~oare a vz mântuitor

măntuitoriu, ~oare a vz mântuitor

mântuitoriu, ~oare a vz mântuitor

CONSUMMATUM EST (lat.) = Totul s’a sfîrșit. Ultimele cuvinte ale Mîntuitorului.

MÎNTUITOR, -OARE, mîntuitori, -oare, adj. 1. Care mîntuiește; salvator, izbăvitor, eliberator. Se duc cîntînd pe stradă și-n mintea tuturor E-o dulce-nflăcărare de gînd mîntuitor. PĂUN-PINCIO, P. 93. Nu afla un singur gînd mîntuitor, un singur chip de scăpare. SLAVICI, O. I 61. ◊ (Substantivat) Dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîntuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19. Au venit trei mîntuitori care au scăpat din robia unui zmeu cumplit pe fata cea mică a împăratului. POPESCU, B. II 103. Sobiețki... mîntuitorul Vienei, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor. NEGRUZZI, S. I 168. ◊ (Substantivat, m. sg.; în religia creștină) Nume dat lui Iisus Hristos. (Cu pronunțare dialectală) [Candela] ardea... sub icoana îmbrăcată cu argint a Mîntuitoriului. EMINESCU, N. 58. 2. (Rar) Care vindecă; tămăduitor. Romanii... au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. ISPIRESCU, U. S0.

mîntuitór, -oáre adj. Care te mîntuĭește, salvator. S. m. Epitet respectuos dat luĭ Hristos.

mântuitor (desp. -tu-i-) adj. m., pl. mântuitori; f. sg. și pl. mântuitoare

mântuitor (-tu-i-) adj. m., pl. mântuitori; f. sg. și pl. mântuitoare

mântuitor adj. m. (sil. -tu-i-), pl. mântuitori; f. sg. și pl. mântuitoare

MÂNTUITOR adj., s. art. 1. adj. izbăvitor, salvator, (înv.) spăsitor. 2. s. art. (BIS.) Hristos, Iisus, Mesia (art.).

MÂNTUITOR adj. v. dezrobitor, eliberator, liberator, salvator.

MÎNTUITOR adj. (BIS.) izbăvitor, salvator, (înv.) spăsitor.

mîntuitor adj. v. DEZROBITOR. ELIBERATOR. LIBERATOR. SALVATOR.

MĂNTUITÓR, -OÁRE adj. v. mîntuitor.

MÂNTUITÓRIU, -OÁRE adj. v. mîntuitor.

MÎNTUITOR, -OÁRE adj. 1. Care mîntuie (1), salvează, s p e c. eliberează; (învechit) mîntuielnîc. Iar de ar zice niștine athineilor: grecilor mântuitori, n-ar fi greșit nici într-un chip. HERODOT (1645), .400. Dreaptele. . . și mîntuitoarele porunci și pravile. . ., toate le dîrmoniră și le aleaseră dă neghină (a. 1 652). GCR I, 163/5. Ai casă și gloată, ai priiatini, aceastea sînt veselitoare și cîștigul mîntuitoriu și fericit (a. 1691). id. ib. 292/4. Un credincios executor al marilor și mîntuitoarelor scopuri ai augustei noastre stăpîne (a. 1774). URICARIUL, I, 176. Junilor, iacă-vă arma, scutul cel mîntuitoriu. ASACHI, S. L. I, 126. Pe aripele morții celei mîntuitoare, Voi părăsi locașul unde-am nădejduit. ALEXANDRESCU, M. 7. Inima îi era grea, dar nu afla un singur gînd mîntuitor, un singur chip de scăpare. SLAVICI, N. I, 17. Se duc cîntînd pe stradă și-n mintea tuturor E-o dulce-nflâcărare de gînd mîntuitor. PĂUN-PINCIO, P. 93. Întru tîrziu, cînd simt că trec prin mine cuțite, mi se pare mîntuitoare propunerea sergentului Voicu. CAMIL PETRESCU, U. N. 341. Un gînd mîntuitor îi lumină mintea. VORNIC, P. 209. ◊ (Substantivat) El, Sobiețki. . ., eroul creștinătății, mîntuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor ! NEGRUZZI, S. I, 168. Pe lîngă prestigiul său de mîntuitor, noul bărbat al văduvei lui Ion Vodă avea o calitate. . ., se trăgea dintr-o familie. . . eroică. HASDEU, I. V. 174. Zmeul, dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîntuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19. Recunoscui în mîntuitoarea căreia îi coprindeam genunchii: pe Adamova ! GALACTION, O. 244. Au venit trei mîntuitori cari au scăpat din sabia unui zmeu cumplit pe fata cea mică a împăratului. POPESCU, B. II, 103. 2. (În limbajul bisericesc) Care mîntuie (2), izbăvește (de păcate); izbăvitor, (învechit, rar) mîntuitornic. Domnul vrătute mie și scăpare mie și izbăvitoriu (măntuitoriu H) mie. PSALT. 24. Cătră mîntuitoarea nevoința a postului și a țineriei să meargem. CORESI, EV. 12. Sfîntul Toma. . . trimes fu în laturea indienească, de le propoveduia măntuitoarea propoveduire (a. 1648). GCR I, 130/38. Multe . . . cărți. . . s-au dat, iară de cît toate mai folositoare de suflete și mîntuitoare iaste aceasta a Noului Testament (a. 1703). id. ib. 348/2. Înfricoșatele și mîntuitoarele și de D[u]mnezeu datele taine (a. 1765). id. ib. ii, 81/3. ♦ (Substantivat) Cel care mîntuie, (învechit) mîntuire (2); (art.; adesea ca nume propriu, in special) epitet dat lui Isus Hristos. Acesta amu iaste slobozitoriu și mîntuitoriu sufletelor noastre și voroveaște de noi lu Dumnezeu. CORESI, EV. 142, cf. 191, 446, 521. Unuia prea înțeleptului Dumnezău și mîntuitoriului nostru (cca 1618). GCR I, 50/23. Anii de la întruparea domnului și măntuitoriului nostru, I[su]s H[risto]s (a. 1 648). id. ib. 124/25, cf. 136/24, 214/23, ANTIM, P. 18. I[su]s numele nu iaste elinesc, ci jidovesc și să tîlcuiaște măntuitoriu (cca. 1700-1725). GCR II. 20/29. Luînd dare de pîine, ai cunoscut pre mîntuitoriul. MINEIUL (1 776), 107^v1/28. La înviiarea mîntuitoriului ai zice: străluceaște cu îndoite raze, o soare. MOLNAR, RET. 129/7. Voi urma sfintelor învățături ale fiului tău și mîntuitorului nostru. MARCOVICI, D. 6/1. În Evanghelie mîntuitorul ne arătă legea morală, absolută, nemărginită. BĂLCESCU, M. V. 2. Zice mîntuitorul: Bate-voi păstorul și se vor împrăștia oile. NEGRUZZI, S. I, 149. Sub icoana îmbrăcată cu argint a mîntuitorului. EMINESCU, N. 58. Murind cu încetul ca și mîntuitorul de pe crucea din față-i ! GALACTION, O. 95. 3. (Învechit și popular) Care mîntuie (3); vindecător, tămăduitor. Să dai. . . mîntuitoare sculare celor ce au adormit somnul cel de periciune. MINEIUL (1 776), 122^v1/17. Dulce somn ! tu, al căruia balsam mîntuitor ușurează natura suferitoare, unde fugi ? MARCOVICI, C. 6/5, cf. id. D. 6/12. Romanii din care ne tragem noi, cînd au venit în părțile acestea și s-au statornicit aici, au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. ISPIRESCU, U. 80. – Pl.: mîntuitori, -oare. – Și: (învechit și regional) măntuitór, -oáre, (învechit) mîntuitóriu, -oáre, măntuitóriu, -oáre adj. - Mîntui @+ suf. -tor.