LEAFĂ², lefuri, s. f. 1. Salariu. 2. Soldă pe care o primesc soldații mercenari. ◊ Expr. În leafă = ca mercenar. [Pl. și: lefi] – Din tc. ulûfe. Cf. sb. (u)lefa, bg. lefe.

LEAFĂ¹, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură”.

leafă¹ sf [At: URECHE, L. 119 / V: (îvp) lefea / Pl: lefuri, (înv) ~afe, lefe, lefi / E: tc ulûfe] 1 (Înv) Soldă a ienicerilor turci. 2 (Înv; pex) Soldă. 3 (Îlav) În (cu, pe, la) ~ Ca mercenar. 4 (Îal) Cu soldă de mercenar. 5 (Îlaj) În (de) ~ Mercenar. 6 (Înv; îe) A striga în ~ A angaja mercenari. 7 Remunerație în bani pe care un salariat o primește periodic de la stat, de la o instituție publică sau particulară Si: retribuție, salariu. 8 (Înv) Plată în bani sau produse care se făcea unei persoane angajate pentru un timp în slujba cuiva Si: simbrie. 9 (Iuz; îs) Casa lefilor Instituție unde se calculau și se împărțeau lefurile (8).

leafă² sf [At: LM / Pl: lefe și lefi / E: săs leifel] (Reg) 1 Parte scobită a unei linguri Si: găvan. 2 Lingură de metal. 3 Parte a unor unelte, dispozitive etc. din fier, compusă dintr-o porțiune lată și una îngustă, care are forma unei linguri. 4 Parte de fier a unor unelte de tăiat, care are la un capăt tăișul și la celălalt coada de lemn. 5 (Pex) Parte de fier a unei unelte. 6 (Mol) Parte a cârmei de la plută, asemănătoare unei lopeți. 7 Parte a pieptenelui de lânâ în care sunt bătuți dinții. 8 (Mar) Mistrie. 9 Lopățică cu care se nivelează și se taie mămăliga după ce a fost amestecată Si: (reg) teapșă. 10 (Mol; Buc; îcs) De-a ~ Diferite jocuri de copii în care o bucată de lemn mai lată la un capăt și mai îngustă la celălalt, de forma unei lopățele, este folosită pentru a lovi pe spate pe unul dintre jucători sau pentru a lovi o minge Si: (reg) vâjlă. 11 (Trs) Parte a jugului.

lefă sf vz leafă¹

LEAFĂ¹, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură” (influențat de leafă²).

LEAFĂ², lefuri, s. f. 1. Salariu. 2. Soldă pe care o primesc soldații mercenari. ◊ Expr. În leafă = ca mercenar. [Pl. și: lefi] – Din tc. ulûfe. Cf. scr. (u)lefa, bg. lefe.

LEAFĂ¹, lefuri, s. f. Remunerație în bani pe care o primește un salariat; salariu. Ce leafă are un poet? BENIUC, V. 101. Mai bine pierdeam leafa pe trei luni. C. PETRESCU, Î. II 130. Șese mii de lei (leafa mea pe un an). CREANGĂ, A. 76. ♦ (Învechit) Soldă pe care o primeau altădată ostașii mercenari. ◊ Expr. În leafă = ca mercenar, cu soldă de mercenar. Și fulgeră... spre oștenii... pe care-i avea în leafă. SADOVEANU, O. VII 17. Chemase în leafă o seamă de cazaci. BĂLCESCU, O. II 53. – Pl. și: (învechit) lefi (ALEXANDRESCU, M. 171, TEODORESCU, P. P. 50).

LEAFĂ², lefi, s. f. (Regional) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. Cu leafa îmi dă să mănînc și cu coada îmi scoate ochii, se spune despre cineva care îți amintește mereu de un serviciu pe care ți l-a făcut. 2. Partea tăioasă a unui topor, a unei sape, barde, tesle etc. N-am să mai mă duc la sapă... Că prea are leafa lată. PAMFILE, A. R. 6.

LEAFĂ² lefi f. rar 1) Lopată mică pentru tăpșit mămăliga după mestecare. 2) Partea scobită a unei linguri; găvan. 3) Tăișul securii, toporului, sapei etc. [G.-D. lefii] /<săș. le[i]fel

LEAFĂ¹ lefuri f. Plată în bani acordată unui angajat pentru munca prestată; remunerație; salariu; retribuție. [G.-D. lefii] /<turc. ulufe

leafă f. 1. soldă: oșteni cu leafă; 2. salariu: te-am slujit fără leafă zece ani AL. [Vechiu-rom. lefeà (azi ironic) = turc. ÖLEFÈ: ca alaiu, buluc, duium, etc., leafă aparținea la început sferei militare fiind solda lunară a ienicerilor și a ostașilor pământeni].

leafă f. Mold. 1. tăiș de secure sau topor; 2. lopățică cu care se tăpșește mămăliga după ce s’a amestecat. [Origină necunoscută].

2) leáfă f., pl. lefĭ. Rar. Partea lată (care taĭe) a unuĭ topor, a uneĭ sape, a uneĭ cîrme (în opoz. cu muche) saŭ cavitatea (scoĭca) uneĭ lingurĭ (în opoz. cu coada). Trans. Filcă, rachetă, lopățică de tepșit mămăliga.

1) leáfă f., pl. lefĭ și lefurĭ, vechĭ (Let. 2, 85 și 221) lefe (din maĭ vechĭu lefea, azĭ ironic, turc. ’ólefé, ’ülufé, ulufé, d. ar. ’ulufé, pl. d. alef, pășune, de unde „nutreț, pensiune, soldă”; ngr. lufés, alb. lĭufé, sîrb. rut. lefa, bg. lefe, rus. lafá). Vechĭ. Soldă. Oaste în leafă, oaste de mercenarĭ. Azĭ. Simbrie, salar: leafa unuĭ servitor, unuĭ mercenar, unuĭ funcționar, unuĭ ministru. – Dim. lefușoară (est), -fșoară (vest). V. apuntament.

leafă¹ (găvan) (reg.) s. f., g.-d. art. lefii; pl. lefi

leafă² (retribuție) s. f., g.-d. art. lefii; pl. lefuri

leafă¹ (retribuție) s. f., g.-d. art. lefii; pl. lefuri

leafă² (găvan) (reg.) s. f., g.-d. art. lefii; pl. lefi

leafă (retribuție) s. f., g.-d. art. lefii; pl. lefuri

leafă (găvan) s. f., g.-d. art. lefii; pl. lefi

leafă, lefii gen. a., -furi pl.

leafă (lefi), s. f. – 1. Soldă, remunerație a soldaților plătiți. – 2. Salariu. – Var. (înv.) lefea, (pl.) lefuri. Tc. ülefe, ölefe (Șeineanu, II, 233; Cihac, II, 539; Berneker 683), cf. ngr. λουψές, bg. lefe, alb. ljufé, sb., rut. lefa, pol. lafa. Sec. VII. – Der. lefegiu, s. m. (înv., mercenar, soldat de origine străină; salariat), din tc. lefeci; lefar, s. m. (Bucov., funcționar, subaltern); lefaș, s. m. (salariat).

leafă (lefe), s. f. – 1. Partea scobită a unei linguri, găvan. – 2. Polonic de lemn, lingură de lemn. – 3. Mai de lemn, paletă, rachetă. – 4. Lamă, tăișul unor instrumente. – 5. Capătul daracului. – Var. (Bucov.) leașcă. Germ. Löffel „lingură”, prin intermediul săs. leifel (Lacea, Dacor., IV, 779; DAR).

Leaf/a, -u, -ul v. Leah I 4.

de la leafa la omega expr. (glum.) de la alfa la omega, de la A la Z.

LEAFĂ s. 1. v. salariu. 2. v. soldă.

LEAFĂ s. v. adâncitură, ascuțiș, lamă, limbă, scobitură, tăiș.

leafă² s.f. 1 (pop.) v. Ascuțiș. Lamă. Lamină. Limbă. Pană. Pânză. Tăiș. 2 (reg.) <reg.> tapșă¹. Leafa este lopățica cu care se netezește mămăliga după ce a fost amestecată. 3 (reg.) v. Adâncitură. Scobitură.

leafă¹ s.f. 1 remunerație, retribuție, salariu, <pop. și fam.> simbrie, <reg.> bir, lohn, <înv.> hac, nafaca, năiem, <turc.; înv.> ghiundelic. Lefurile au scăzut în ultimul timp. 2 (milit.; înv.) v. Soldă.

LEAFĂ s. 1. remunerație, retribuție, salariu, (pop. și fam.) simbrie, (înv.) nafaca, năiem, (înv., în Mold.) hac. (Are ~ mare.) 2. (MIL.) soldă.

leafă s. v. ADÎNCITURĂ. ASCUȚIȘ. LAMĂ. LIMBĂ. SCOBITURĂ. TĂIȘ.

LEAFĂ s.f. 1. (Mold., ȚR, Ban.) Soldă a ostașilor. A: Strînseră oaste cu leafă. URECHE. Acolo s-au dat leafa ghenicearilor, IM 1754, 143^r. B: Să dai lefi slujitorilor. NEAGQE. Au poruncit de le-au făcut leafă. IM 1730, 12^v; cf. IM 1730, 202^r. C: Lafĕ. Stipendium. AC, 349. Liefa. Praevenda (= Praebenda). AC, 350. ♦ (Mold.) Slujba de mercenar. Feciori de boieri se ducea la lefe, unii la moscali, unii la lesi. NECULCE; cf. M. COSTIN; IM 1754, 8^r; VP, 64^r. 2. (Mold., ȚR) Plată, salariu. A: Pre nimenea nu asupriți, nice să grăiți de rău, ce vă agiungă leafa voastră. ANT., 1726, 216^v. El mi-au zis să-i fac leafă, pre zi cîte 10 galbeni. H 1771, 94^r. B: Primindu-l cu cinste și leafă făcîndu-i, au șezut acolo pînă i-au venit rîndul la domnie. R. POPESCU. Variante: lefe (NECULCE), liefă (AC, 350). Etimologie: bg. lefe, scr. (u)lefa. Cf. tc. ulûfe. Vezi și lefegiu.

leafă, lefe, s.f. (reg.) 1. partea scobită a lingurii, găvan. 2. scândurică, băț. 3. lopățică.