LEAFĂ¹, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură”.

leafă² sf [At: LM / Pl: lefe și lefi / E: săs leifel] (Reg) 1 Parte scobită a unei linguri Si: găvan. 2 Lingură de metal. 3 Parte a unor unelte, dispozitive etc. din fier, compusă dintr-o porțiune lată și una îngustă, care are forma unei linguri. 4 Parte de fier a unor unelte de tăiat, care are la un capăt tăișul și la celălalt coada de lemn. 5 (Pex) Parte de fier a unei unelte. 6 (Mol) Parte a cârmei de la plută, asemănătoare unei lopeți. 7 Parte a pieptenelui de lânâ în care sunt bătuți dinții. 8 (Mar) Mistrie. 9 Lopățică cu care se nivelează și se taie mămăliga după ce a fost amestecată Si: (reg) teapșă. 10 (Mol; Buc; îcs) De-a ~ Diferite jocuri de copii în care o bucată de lemn mai lată la un capăt și mai îngustă la celălalt, de forma unei lopățele, este folosită pentru a lovi pe spate pe unul dintre jucători sau pentru a lovi o minge Si: (reg) vâjlă. 11 (Trs) Parte a jugului.

LEAFĂ² sf. 1 🔧 Partea tăioasă a unui topor, a unei barde, a unei tesle, a unei sape, etc. ¶ 2 Mold. Lopățică, ceva mai mare decît o lingură, cu care se tepșește mămăliga, după ce s’a mestecat (ȘEZ.) ¶ 3 Trans. (VIC.) ⛹ Lopățică cu care se bate mingea.

LEAFĂ¹, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură” (influențat de leafă²).

LEAFĂ², lefi, s. f. (Regional) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. Cu leafa îmi dă să mănînc și cu coada îmi scoate ochii, se spune despre cineva care îți amintește mereu de un serviciu pe care ți l-a făcut. 2. Partea tăioasă a unui topor, a unei sape, barde, tesle etc. N-am să mai mă duc la sapă... Că prea are leafa lată. PAMFILE, A. R. 6.

LEAFĂ² lefi f. rar 1) Lopată mică pentru tăpșit mămăliga după mestecare. 2) Partea scobită a unei linguri; găvan. 3) Tăișul securii, toporului, sapei etc. [G.-D. lefii] /<săș. le[i]fel

leafă f. Mold. 1. tăiș de secure sau topor; 2. lopățică cu care se tăpșește mămăliga după ce s’a amestecat. [Origină necunoscută].

2) leáfă f., pl. lefĭ. Rar. Partea lată (care taĭe) a unuĭ topor, a uneĭ sape, a uneĭ cîrme (în opoz. cu muche) saŭ cavitatea (scoĭca) uneĭ lingurĭ (în opoz. cu coada). Trans. Filcă, rachetă, lopățică de tepșit mămăliga.

lefă sf vz leafă¹

leafă¹ (găvan) (reg.) s. f., g.-d. art. lefii; pl. lefi

leafă² (găvan) (reg.) s. f., g.-d. art. lefii; pl. lefi

leafă (găvan) s. f., g.-d. art. lefii; pl. lefi

leafă (lefe), s. f. – 1. Partea scobită a unei linguri, găvan. – 2. Polonic de lemn, lingură de lemn. – 3. Mai de lemn, paletă, rachetă. – 4. Lamă, tăișul unor instrumente. – 5. Capătul daracului. – Var. (Bucov.) leașcă. Germ. Löffel „lingură”, prin intermediul săs. leifel (Lacea, Dacor., IV, 779; DAR).

LEAFĂ s. v. adâncitură, ascuțiș, lamă, limbă, scobitură, tăiș.

leafă² s.f. 1 (pop.) v. Ascuțiș. Lamă. Lamină. Limbă. Pană. Pânză. Tăiș. 2 (reg.) <reg.> tapșă¹. Leafa este lopățica cu care se netezește mămăliga după ce a fost amestecată. 3 (reg.) v. Adâncitură. Scobitură.

leafă s. v. ADÎNCITURĂ. ASCUȚIȘ. LAMĂ. LIMBĂ. SCOBITURĂ. TĂIȘ.

leafă, lefe, s.f. (reg.) 1. partea scobită a lingurii, găvan. 2. scândurică, băț. 3. lopățică.