1) leáfă f., pl. lefĭ și lefurĭ, vechĭ (Let. 2, 85 și 221) lefe (din maĭ vechĭu lefea, azĭ ironic, turc. ’ólefé, ’ülufé, ulufé, d. ar. ’ulufé, pl. d. alef, pășune, de unde „nutreț, pensiune, soldă”; ngr. lufés, alb. lĭufé, sîrb. rut. lefa, bg. lefe, rus. lafá). Vechĭ. Soldă. Oaste în leafă, oaste de mercenarĭ. Azĭ. Simbrie, salar: leafa unuĭ servitor, unuĭ mercenar, unuĭ funcționar, unuĭ ministru. – Dim. lefușoară (est), -fșoară (vest). V. apuntament.