2 intrări

32 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

istorie sf [At: VARLAAM, C. 188/2 / A și: (înv) istorie / Pl: ~ii / E: lat historia] 1 Totalitate a evenimentelor referitoare la trecutul omenirii. 2 Povestire a evenimentelor importante, a trecutului și a evoluției unuia sau a mai multor popoare. 3 (Ccr) Scriere care conține o istorie (2). 4 Obiect de învățământ care studiază istoria (1-2). 5 Știință care studiază dezvoltarea treptată a societății omenești. 6 Povestire a faptelor din trecutul unei persoane remarcabile Si: biografie. 7 Totalitate a faptelor trecute din viața unui individ. 8 Povestire (documentată) a unei epoci sau a unui eveniment Cf monografie. 9 Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. 10-11 Relatare a unor fapte (imaginare, în formă literară, sau) reale, într-o desfășurare gradată Si: narațiune, povestire. 12 Povestire hazlie, glumeață Si: anecdotă. 13 Întâmplare. 14 Încurcătură. 15 (Înv; mpl) Atitudine afectată, plină de pretenții Si: fasoane, mofturi, nazuri. 16 (Înv; arg) Penis.

ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază trecutul umanității și al societăților omenești cu scopul de a le reconstitui. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care tratează probleme din aceste domenii. 4. Povestire, narațiune. 5. (Fam.) Întâmplare, pățanie. ♦ Poznă, încurcătură. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire.

ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază dezvoltarea complexă a societății, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care tratează probleme din aceste domenii. 4. Povestire, narațiune. 5. (Fam.) întâmplare, pățanie. ♦ Poznă, încurcătură. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire.

ISTÓRIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a oricărui fenomen în natură și în societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, contradictoriu, desfășurat pe baza unor legi obiective. Istoria R.P.R. se ocupă cu dezvoltarea societății omenești pe teritoriul patriei noastre, Republica Populară Romînă, începînd din vremurile cele mai îndepărtate, pînă azi. IST. R.P.R. 1. Întrebați dar istoria și veți ști ce sîntem, de unde venim și unde mergem. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirii, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Scriere care conține fapte ca cele descrise mai sus; p. ext. obiectul de învățămînt respectiv. Cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfîrșit. Se cercetase istoria, geografia. NEGRUZZI, S. I 4. Istoria trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor, și fiecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la faptă bună. KOGĂLNICEANU, S. A. 49. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care are ca obiect studiul dezvoltării, schimbărilor succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria literaturii.Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente și editarea cercetărilor în legătură cu istoria relațiilor economice, politice și culturale ruso-romîne. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 372, 5/3. 4. Povestire, poveste, narațiune. Vorbind și gîndindu-mă, parcă mă cobor pe niște cărări uitate în suflet, și parcă ici-colo se face lumină, și dintr-o dată ceva uitat se deslușește,și aceasta se numește o istorie veche. SADOVEANU, O. V. 92. Aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, S. I 245. 5. (Familiar) Întîmplare, pățanie; poznă, încurcătură. V. comedie2. Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruințele și învîrtiturile unchiului. VLAHUȚĂ, O. A. III 16. își spuse istoria și ce păți. ISPIRESCU, L. 8. Să nu-l iei drept cine știe Și să faci vreo istorie. TEODORESCU, P. P. 597. – Accentuat și: (popular, 5) istoríe.

ISTÓRIE s.f. 1. Procesul obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură și în societate. 2. Știința care studiază dezvoltarea complexă a societății omenești, a unui popor, urmărind-o cronologic ca un proces unitar, desfășurat pe baza unor legi obiective; (p. ext.) știință care se ocupă cu studiul apariției și dezvoltării faptelor dintr-un anumit domeniu. ♦ Scriere care cuprinde expunerea critică a unor fapte istorice. 3. Povestire, narațiune. [Gen. -iei. / < lat., gr. historia].

ISTÓRIE s. f. 1. proces obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură și societate. 2. știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate. 3. știință care se ocupă cu studiul apariției și dezvoltării faptelor într-un anumit domeniu. ◊ expunerea critică a unor fapte istorice. 4. povestire, narațiune. 5. (fam.) întâmplare, pățanie; poznă. (< lat., gr. historia, it. istoria, după fr. histoire)

ISTÓRIE ~i f. 1) Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură și din societate. 2) Perioadă a evoluției umane, posterioară preistoriei și protoistoriei cunoscută din documente scrise. 3) Știință care se ocupă cu studiul evoluției societății omenești și a legităților ei de dezvoltare. ~a antică. ~a contemporană.A intra în ~ a rămâne în memorie. 4) Știință care studiază succesiunea evoluției faptelor într-un anumit domeniu. ~a limbii. ~a teatrului. 5) Relatare succesivă a unor evenimente, fapte; povestire; narațiune. 6) fam. Întâmplare neprevăzută și impresionantă care intervine în viața cuiva; peripeție. [G.-D. istoriei; Sil. -ri-e] /<lat., gr. historia

istorie f. 1. povestire mincinoasă: astea sunt istorii; 2. pl. fam. ceremonii superflue, dificulțăți: a face prea multe istorii. [Gr. mod. ISTORÌA (în limba modernă cu sensul peiorativ)].

istòrie f. 1. narațiunea și aprețierea evenimentelor însemnate cari constituie vieața socială și religioasă, politică și militară, literară și științifică a umanității; ea trebuie să fie înainte de toate o operă de știință, dar și o operă de artă, întrucât un istoric mare cată să însuflețească ma terialele sale printr’o descriere plină de vieață și a da astfel narațiunii interesul unei acțiuni, fără însă a altera adevărul: istoria antică, medie (476-1453), modernă (1453-1815) și contemporană; 2. narațiune în genere; 3. descrierea lucrurilor naturei: istoria naturală a plantelor.

*istórie f. (lat. história, d. vgr. istoria din *vidtoria, rudă cu lat. vidére, a vedea și germ. wissen, a ști). Narațiunea evenimentelor (întîmplărilor, faptelor) demne de ținut minte din vĭața popoarelor: Erodot e părintele istoriiĭ; istoria se împarte în veche, medie, noŭă și contemporană. Narațiunea întîmplărilor din vĭața unuĭ om: istoria luĭ Ștefan cel Mare. Narațiune de aventurĭ: copiilor le plac istoriile. V. poveste). Carte care cuprinde asemenea narațiunĭ: istoria luĭ Titu Liviŭ. Istoria naturală (a animalelor orĭ plantelor), descrierea lor, științele naturale. – Fam. și istoríe (după ngr.), povestire, întîmplare: să-țĭ spun toată istoria!

historia vt [At: DN3 / Pzi: ~iez / E: fr historier, it istoriare] (Liv) A orna cu desene sau cu picturi, reprezentând legende, scene istorice etc.

HISTORIÁ vb. I. tr. (Liv.) A orna cu desene sau cu picturi, reprezentând legende, scene istorice etc. [Pron. ri-a-, p.i. 3,6 -iază, var. istoria vb. I. / < fr. historier, it. istoriare].

ISTORIÁ vb. I. v. historia.

HISTORIÁ vb. tr. a orna cu desene sau picturi (legende, scene istorice). (< fr. historier)

istoria muzicii, succesiunea în timp și spațiu a faptelor privind viața muzicală și relațiile sale cu viața socială, opera de artă muzicală, interpretarea și receptarea acesteia, considerate la nivel universal sau regional și redate în generalitatea și specificitatea lor în virtutea unei viziuni ideologice și axiologice unitare. Fenomenul muzical, în expresia sa rudimentară ori elementară, ocupând un loc remarcabil în existența unor populații cu organizare încă tribală sau, dimpotrivă, în formele evoluate ale unei arte sincretice* ori autonome, așa cum o dovedesc marile culturi ale antic. (Egipt, Grecia [v. greacă, muzică], Roma, India, China, Japonia, Indonezia etc.) ale unor grupuri de popoare (cele islamice de ex.), ale unor națiuni (în sensul modern al noțiunii), ale unor entități culturale complexe, ca de ex. muzica europ. și în cadrul acesteia, muzica occid., ale unor epoci stilistice mai mult sau mai puțin unitare (Renaștere*, baroc*), ale unor școli (ex. școlile naționale), grupuri și curente (clasicism*, romantism*, impresionism*, expresionism*, romantism*), constituie obiectul și substanța i; în funcție de concepția dominantă a i., aceste fenomene sunt reflectate, global sau parțial, dependent sau independent de viața politică și socială a momentului avut în vedere. ♦ Periodizarea însăși ține seama de aceste date și coordonate, ponderea unui fenomen sau a unora dintre laturile sale fiind determinată pentru desemnarea perioadelor istorice (în care factorul cronologic este îndeobște respectat). Constatarea că muzica este supusă acelorași determinări politice și sociale ca alte fenomene ale vieții materiale și spirituale a condus la desemnarea unor epoci și perioade ale i. înlăuntrul istoriei generale. În plus, o seamă de date și trăsături estetice, aparținând celorlalte arte, au fost echivalate pe plan muzical, găsindu-se, inclusiv în folosul periodizării, suficiente puncte comune între romantismul literar și cel al artelor sunetelor etc. Unele cercetări înclină, dimpotrivă, spre constituirea perioadelor i. din interiorul fenomenului muzical – uneori pe temeiul schimbărilor intervenite în tehnica componistică, propunându-se astfel înlocuirea unor termeni ca Renaștere prin „epoca polif. vocale”, a aceluia de baroc prin „epoca basului cifrat*” (Eggebrecht), a aceluia de expresionism prin serialism* etc. Dacă spațiul europ. a pus relativ mai puține probleme privind periodizarea, iar confruntările de optici și de concepții nu au împiedicat constituirea în cele din urmă a unui concept îndeajuns de clar al muzicii europ., scrierea însă a unei i. universale – în înțelesul ei cel mai deplin – a dovedit caducitatea unor optici și, nu mai puțin, suficiența europocentrismului. Prin cercetările etnomuzicologiei*, ale muzicologiei comparate, prin pătrunderea în orbita interesului științific a vechilor culturi tradiționale ale Orientului, s-au impus date noi ce trebuiau alăturate și inserate, în întreaga lor specificitate, în corpul considerat cândva desăvârșit al muzicii (europ.), s-au operat mutații de ordinul valorii. Ist. univ. a muzicii tinde să înglobeze astăzi tot ceea ce se cunoaște cu privire la muzica planetei, prin contribuția unor muzicologi de o specializare adesea extremă, într-un spirit care, raportat la metodă, se dovedește oarecum eterogen, dar deosebit de fecund prin sugestiile oferite cercetării și cu consecințe deja previzibile în modelarea gustului pentru artă. ♦ Limpezimea conceptului de i. este, firește, o consecință a limpezirii conceptului de istorie în genere, deși trecutul venerabil al istoriei propriu-zise, nu a înrâurit decât târziu apariția unor veritabile i., primele scrieri rezumându-se, ca și în alte sfere ale activității științifice sau artistice, la consemnarea de mituri, legende și anecdote. Pasul următor l-a constituit alcătuirea în sec. 19, de biografii consacrate marilor muzicieni (Forkel și Spitta; Bach; Chrysander; Händel; Fétis: „biografiile universale”). Către sfârșitul aceluiași sec. (Ambros) și mai ales la începutul celui următor (Lavignac) – când se generalizează și acceptarea i. ca disciplină universitară – apar atât ist. univ. cât și cele axate pe curentele naționale sau pe epocile importante (antic., ev. med., Renaștere, muzică modernă). Constituirea i. în sec. 19 a fost favorizată de „explozia” creatoare proprie romantismului (ceea ce a și imprimat acestui sec. o orgolioasă și izolaționistă autocontemplare) și de climatul obștesc în care s-a constituit o viziune istorică și despre istorie. Ideea unei creșteri valorice (având ca reper și ca etalon tocmai romantismul) a întărit convingerea existenței unui progres neîntrerupt în istorie. Dar evoluționismul acesta plat a fost părăsit deîndată ce i. a pășit în faza sa modernă, convingerea cercetătorilor fiind aceea a echilibrului existent între epoci și a pluralității culturilor. Ceva din imaginea acestui evoluționism s-a păstrat totuși în mentalitatea avangardei sec. 20, care argumentează necesitatea schimbării (radicale) prin inexorabila înlocuire una prin alta a epocilor creatoare în numele progresului neîntrerupt. Este tot atât de adevărat, însă, că, departe de a mai avea aceleași afinități și aptitudini de cunoaștere ca față de sec. 19, i. rămâne pretutindeni profund îndatorată epocii actuale, principala cauză a acestei situații constând în răsturnările radicale ale principiilor de creație, în succesiunea vertiginoasă a tehnicilor, ceea ce se răsfrânge, dacă nu negativ, în orice caz ca o frână asupra criteriilor de investigare istorică. ♦ Confundată cândva cu muzicologia* însăși, i. este și astăzi o disciplină prioritară în sistemul acesteia. Nu doar frecvența scrierilor de i. îndreptățește o atare afirmație ci și faptul că, în ipostaza ei actuală, i. sintetizezează o seamă dintre rezultatele oferite de arheologie, istorie și de istoria artelor, etnomuzicologie, psihologie muzicală,* analiză* a operei (coroborată cu „monumentul” și documentul sonor), organologie, sociologie, paleografie (biz., greg., orient.), aceste științe adiacente procurând i., pe de o parte, datele concrete, iar pe de alta, împrumutându-i metodele lor, chemate să întregească, prin complementaritate, metodologia generală. Împrumutul este, de altfel, reciproc, ceea ce este dovedit, de pildă, de etnomuzicologie, care, în folclorul* copiilor și adulților, a descoperit indicii ale începuturilor muzicii, în egală măsură profitabile pentru i. (pentru a nu mai vorbi de faptul că, datorită conservatorismului său folclorul poate pune la dispoziția i. suficiente relicve de artă muzicală, destinate să acopere petele albe de pe harta disciplinei prioritare); la rândul său, folclorul se străduiește, dincolo de oralitatea sa și de „scurtimea memoriei” produsului colectiv, să-și alcătuiască propria-i istorie. ♦ Și în România i. a debutat prin sporadice consemnări de fapte muzicale, la cronicari dar, mai ales, în relatările unor călători străini prin țările române. O dată cu apariția școlii naționale și cu cultivarea unei compoziții de tip occid., cu dezvoltarea artei interpretative, se afirmă interesul pentru biografie (Poslușnicu) dar și pentru istoria instituțiilor artistice (T.T. Burada). Istoria ca știință, ghidată de metode și de concepție unitară, se afirmă prin George Breazul, cel care coroborează sursele propriu-zis istorice cu cele oferite de folcloristică. El este cel care pune și bazele unei i. vechi, prin cercetarea izvoarelor ant. referitoare la traci și la muzicalitatea lor și atrage în același timp atenția asupra valorilor medievale ale muzicii din Transilvania ca și asupra acelora biz., ce trebuie integrate i. noastre profesionale. Luând ca punct de pornire această moștenire, cercetarea istorică actuală a acordat atenție etapei daco-romane și renascentiste (Tomescu), celei a ev. med. (Ciobanu, Moisescu, Barbu-Bucur), celei moderne (Vancea, Clemansa Firca, Valentina Sandu-Dediu, Irinel Anghel). Numeroase monografii, având ca obiect personalități artistice din toate timpurile, formații și instituții muzicale, furnizează lucrărilor de sinteză date indispensabile. Istorii generale privind muzica românească (Ghircoiașiu, Ghenea, Octavian L. Cosma, Brâncuși, Viorel Cosma, Elena Zottoviceanu) pornesc de la aceeași premisă a continuității epocilor stilistice și a complementarității culturilor ce și-au extins influența până pe teritoriul României, înfluență care, departe de a fi estompat trăsăturile muzicii autohtone, au contribuit la accentuarea acestora, la definirea originalității ei, în condițiile unui stimulator circuit al valorilor universale.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

istórie (-ri-e) s. f., art. istória (-ri-a), g.-d. art. istóriei; pl. istórii, art. istóriile (-ri-i-)

istórie s. f. (sil. -ri-e), art. istória (sil. -ri-a), g.-d. art. istóriei; pl. istórii, art. istóriile (sil. -ri-i-)

historiá vb., ind. prez. 3 sg. historiáză


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ISTÓRIE s. v. narațiune.

arată toate definițiile

Intrare: istorie
  • silabație: -ri-e
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • istorie
  • istoria
plural
  • istorii
  • istoriile
genitiv-dativ singular
  • istorii
  • istoriei
plural
  • istorii
  • istoriilor
vocativ singular
plural
Intrare: historia
verb (VT211)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • historia
  • historiere
  • historiat
  • historiatu‑
  • historiind
  • historiindu‑
singular plural
  • historia
  • historiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • historiez
(să)
  • historiez
  • historiam
  • historiai
  • historiasem
a II-a (tu)
  • historiezi
(să)
  • historiezi
  • historiai
  • historiași
  • historiaseși
a III-a (el, ea)
  • historia
(să)
  • historieze
  • historia
  • historie
  • historiase
plural I (noi)
  • historiem
(să)
  • historiem
  • historiam
  • historiarăm
  • historiaserăm
  • historiasem
a II-a (voi)
  • historiați
(să)
  • historiați
  • historiați
  • historiarăți
  • historiaserăți
  • historiaseți
a III-a (ei, ele)
  • historia
(să)
  • historieze
  • historiau
  • historia
  • historiaseră
verb (VT211)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • istoria
  • istoriere
  • istoriat
  • istoriatu‑
  • istoriind
  • istoriindu‑
singular plural
  • istoria
  • istoriați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • istoriez
(să)
  • istoriez
  • istoriam
  • istoriai
  • istoriasem
a II-a (tu)
  • istoriezi
(să)
  • istoriezi
  • istoriai
  • istoriași
  • istoriaseși
a III-a (el, ea)
  • istoria
(să)
  • istorieze
  • istoria
  • istorie
  • istoriase
plural I (noi)
  • istoriem
(să)
  • istoriem
  • istoriam
  • istoriarăm
  • istoriaserăm
  • istoriasem
a II-a (voi)
  • istoriați
(să)
  • istoriați
  • istoriați
  • istoriarăți
  • istoriaserăți
  • istoriaseți
a III-a (ei, ele)
  • istoria
(să)
  • istorieze
  • istoriau
  • istoria
  • istoriaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

istorie

  • 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
  • 2. Știință care studiază trecutul umanității și al societăților omenești cu scopul de a le reconstitui.
    surse: DEX '09 DLRLC DN 3 exemple
    exemple
    • Istoria R.P.R. se ocupă cu dezvoltarea societății omenești pe teritoriul patriei noastre, Republica Populară Romînă, începînd din vremurile cele mai îndepărtate, pînă azi. IST. R.P.R. 1.
      surse: DLRLC
    • Întrebați dar istoria și veți ști ce sîntem, de unde venim și unde mergem. KOGĂLNICEANU, S. A. 45.
      surse: DLRLC
    • Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirii, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești. BĂLCESCU, O. II 10.
      surse: DLRLC
    • 2.1. concretizat Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • Istoria trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor, și fiecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la faptă bună. KOGĂLNICEANU, S. A. 49.
        surse: DLRLC
      • 2.1.1. prin extensiune Obiectul de învățământ respectiv.
        surse: DLRLC un exemplu
        exemple
        • Cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfîrșit. Se cercetase istoria, geografia. NEGRUZZI, S. I 4.
          surse: DLRLC
    • 2.2. Expunerea critică a unor fapte istorice.
      surse: MDN '00
  • 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN 2 exemple
    exemple
    • Istoria limbii. Istoria literaturii.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente și editarea cercetărilor în legătură cu istoria relațiilor economice, politice și culturale ruso-romîne. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 372, 5/3.
      surse: DLRLC
    • 3.1. concretizat Lucrare care tratează probleme din aceste domenii.
      surse: DEX '09 DEX '98 DN
  • exemple
    • Vorbind și gîndindu-mă, parcă mă cobor pe niște cărări uitate în suflet, și parcă ici-colo se face lumină, și dintr-o dată ceva uitat se deslușește, – și aceasta se numește o istorie veche. SADOVEANU, O. V. 92.
      surse: DLRLC
    • Aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, S. I 245.
      surse: DLRLC
  • exemple
    • Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruințele și învîrtiturile unchiului. VLAHUȚĂ, O. A. III 16.
      surse: DLRLC
    • își spuse istoria și ce păți. ISPIRESCU, L. 8.
      surse: DLRLC
  • comentariu popular Accentuat și: istorie (numai pentru sensul (5.).
    surse: DLRLC

etimologie: