iritare sf [At: CARAGIALE, T. I, ap. DA ms / Pl: ~tări / E: irita] 1 Stare de enervare, de surescitare nervoasă Si: iritație (1). 2 Congestie ușoară sau inflamație (dureroasă) a unui organ, a pielii etc. Si: iritație (2).

IRITARE, iritări, s. f. Acțiunea de a (se) irita și rezultatul ei; enervare, izbucnire de mînie trecătoare. Iritarea dumitale este... explicabilă. GALAN, Z. R. 357.

IRITARE s.f. Acțiunea de a (se) irita și rezultatul ei; enervare; iritație. [< irita].

irita vtr [At: SLAVICI, N. II, 35 / Pzi: irit / E: fr irriter, lat irritare] 1-2 A (se) înfuria. 3-4 A (se) produce o ușoară congestie sau o inflamație dureroasă.

IRITA, irit, vb. I. 1. Refl. A se supăra, a se mînia. Lasă-l... nu te mai irita. SLAVICI, O. I 389. S-a iritat așa de grozav din ceartă, încît i-a venit un fel de-necăciune. CARAGIALE, P. 22. ◊ Tranz. Zgomotul îl irită peste măsură. 2. Tranz. A stingheri funcțiunea unui organ, a produce o ușoară congestie sau inflamație. Din cînd în cînd ridică ochii roșii Umflați și iritați de fum. CAMIL PETRESCU, V. 100.

IRITA vb. I. 1. tr., refl. A (se) supăra, a (se) mînia. 2. tr. A produce o congestie, o inflamație ușoară. [P.i. irit. / < fr. irriter, it., lat. irritare].

IRITA vb. I. tr., refl. a (se) enerva, a (se) supăra. II. tr. a produce o congestie, o inflamație ușoară. (< fr. /s’/irriter, lat. irritare)

A SE IRITA mă irit intranz. 1) A deveni din ce în ce mai nervos; a se enerva. 2) (despre țesuturi, organe etc.) A ajunge în stare de iritație. /<fr. irriter, lat. irritare

A IRITA irit tranz. A face să se irite; a enerva. /<fr. irriter, lat. irritare

irità v. 1. a se aprinde de mânie; 2. a întărâta foarte: a irita nervii; 3. Med. a cauza durere într’un organ.

*irít și -éz, a -á v. tr. (lat. irrito, -áre, din hirritare, rudă cu hirrire, a hîrîi. V. întărît). Supăr, înfuriĭ: vorba asta l-a iritat. Excit (ațîț) tare: a irita poftele. Med. Inflamez puțin: bronchiile bolnavuluĭ îs iritate.

*iritațiúne f. (lat. irritátio, -ónis). Acțiunea de a irita. Starea uneĭ persoane iritate, unuĭ organ iritat. – Și -áție și -áre.

iritare s. f., g.-d. art. iritării; pl. iritări

iritare s. f., g.-d. art. iritării; pl. iritări

iritare s. f., g.-d. art. iritării; pl. iritări

irita (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. irit, 2 sg. iriți, 3 irită; conj. prez. 1 sg. să irit, 3 să irite

irita (a ~) vb., ind. prez. 3 irită

irita vb., ind. prez. 1 sg. irit, 3 sg. și pl. irită

IRITARE s. 1. v. inflamare. 2. v. enervare. 3. v. nervozitate.

IRITARE s. 1. (MED.) congestionare, inflamare, inflamație, obrinteală, obrintire, obrintit, obrintitură, umflare, (reg.) bobotire. (~ unei plăgi.) 2. agasare, enervare, plictisire, sîcîială, sîcîire, (livr.) tracasare, (pop.) zădărîre. (~ cuiva cu tot felul de fleacuri.) 3. enervare, irascibilitate, iritabilitate, iritație, necaz, nervozitate, supărare, surescitabilitate, surescitare, (pop.) năduf. (Stare de ~ trecătoare.)

IRITA vb. 1. v. inflama. 2. v. enerva.

IRITA vb. 1. (MED.) a (se) congestiona, a (se) inflama, a (se) obrinti, (reg.) a (se) boboti. (Plaga s-a ~.) 2. a agasa, a enerva, a indispune, a necăji, a plictisi, a sîcîi, a supăra, (livr.) ia tracasa, (pop.) a ciudi, a zădărî, (reg.) a zăhătui, (Mold.) a chihăi, (Ban.) a zăgălui, (Mold. și Bucov.) a zăhăi, (înv.) a scîrbi, (pop. fig.) a ardeia, (reg. fig.) a scociorî. (Îl ~ cu insistențele.)

IRITARE. Subst. Iritare, iritație, enervare, exasperare; excitare, surescitare, surescitație, supărare, necăjire, ațîțare, întăritare, iritabilitate, irascibilitate, nervozitate, mînie, furie. Neliniște, nerăbdare, tensiune (fig.), agitație, impaciență (livr.); febrilitate (fig.), înfrigurare. Cicăleală, cicălire, pisălogeală (fam.), pisăgeală (fam.), sîcîială, șicană, șicanare. Ceartă, gîlceavă (pop.), sfadă (pop.), sfădălie (reg.); arțag (pop. și fam.), țîfnă (pop.). Certăreț, gîlcevitor (pop.), sfadnic (pop.). Adj. Iritat, enervat, exasperat, surescitat, supărat, necăjit, mîniat, înfuriat, întărîtat, ațîțat, cu capsa pusă, scos din fire; neliniștit, agitat (fig.), febril (fig.), înfrigurat (fig.), impacient (livr.). Iritabil, irascibil, surescitabil, nervos, nevricos (fam.), supărăcios, necăjicios (înv. și reg.), mînios, furios, furibund, nestăpînit, repezit. Certăreț, arțăgos (pop. și fam.), țîfnos (pop.), gîlcevitor (pop.), sfădăuș (reg.). Iritant, enervant, exasperant, înnebunitor, surescitant, agasant, supărător, cicălitor, sîcîitor, șicanator. Vb. A fi iritat, a fi enervat. A se irita, a se enerva, a se supăra, a se necăji, a se mînia, a se înfuria, a-și ieși din fire, a-și ieși din țîțîni (balamale), a-i sări țandăra, a-i sări muștarul, a-și pierde sărita, a-și pierde cumpătul, a se neliniști, a se agita (fig.), a se impacienta (livr.). A irita, a enerva, a exaspera, a surescita, a supăra, a necăji, a întărîta, a mînia, a înfuria, a pune nervii la încercare, a scoate din sărite, a scoate din pepeni (din țîțîni, din fire, din răbdări), a călca (cuiva) pe nervi. A cicăli, a sîcîi, a șicana, a pisălogi (fam.), a pisa (fig.), a pisăgi (fam.), a dondăni (pop., rar), a cetera (reg., fig.), a nu lăsa în pace, a bate la cap. A se certa, a se gîlcevi (pop.), a se sfădi (pop.). V. ceartă, mînie, neliniște, nestăpînire, supărare, temperament.