3 intrări

23 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

IRITÁ, irít, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) enerva, a (se) înfuria. 2. A (se) produce o ușoară congestie sau o inflamație dureroasă. – Din fr. irriter, lat. irritare.

IRITÁ, irít, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) enerva, a (se) înfuria. 2. A (se) produce o ușoară congestie sau o inflamație dureroasă. – Din fr. irriter, lat. irritare.

IRITÁ, irít, vb. I. 1. Refl. A se supăra, a se mînia. Lasă-l... nu te mai irita. SLAVICI, O. I 389. S-a iritat așa de grozav din ceartă, încît i-a venit un fel de-necăciune. CARAGIALE, P. 22. ◊ Tranz. Zgomotul îl irită peste măsură. 2. Tranz. A stingheri funcțiunea unui organ, a produce o ușoară congestie sau inflamație. Din cînd în cînd ridică ochii roșii Umflați și iritați de fum. CAMIL PETRESCU, V. 100.

iritá (a ~) vb., ind. prez. 3 irítă

iritá vb., ind. prez. 1 sg. irít, 3 sg. și pl. irítă

IRITÁ vb. 1. v. inflama. 2. v. enerva.

IRITÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) supăra, a (se) mânia. 2. tr. A produce o congestie, o inflamație ușoară. [P.i. irít. / < fr. irriter, it., lat. irritare].

IRITÁ vb. I. tr., refl. a (se) enerva, a (se) supăra. II. tr. a produce o congestie, o inflamație ușoară. (< fr. /s’/irriter, lat. irritare)

A IRITÁ irít tranz. A face să se irite; a enerva. /<fr. irriter, lat. irritare

A SE IRITÁ mă irít intranz. 1) A deveni din ce în ce mai nervos; a se enerva. 2) (despre țesuturi, organe etc.) A ajunge în stare de iritație. /<fr. irriter, lat. irritare

irità v. 1. a se aprinde de mânie; 2. a întărâta foarte: a irita nervii; 3. Med. a cauza durere într’un organ.

IRÍTĂ, irite, s. f. Inflamație a irisului, care se manifestă prin dureri locale, imposibilitate de a suporta lumina, prin contracția pupilei, decolorarea irisului etc. – Din fr. iritis.

IRÍTĂ, irite, s. f. Inflamație a irisului, care se manifestă prin dureri locale, imposibilitate de a suporta lumina, prin contracția pupilei, decolorarea irisului etc. – Din fr. iritis.

irítă s. f., g.-d. art. irítei; pl. iríte

IRÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a irisului. [Cf. fr. iritis, it. irite].

IRÍTĂ s. f. inflamație a irisului (I, 2). (< fr. iritis)

iríță s. f.1. Varietate de grîu timpuriu. – 2. Cuscută, cuscuta-inului (Cuscuta europaea). – Var. ieriță. Sl. jarica, erica (Cihac, II, 149; Conev 47; Drăganu, Dacor., V, 328), cf. bg., slov., cr., rus. jarica, pol. jarzyca. Sensul al doilea este rezultat al unei confuzii cu iniță. Aceleiași rădăcini sl. îi aparține ghircă (var. hircă, ircă), s. f. (varietate de grîu timpuriu, Triticum durum), din sl. jarka, rus., rut. girka. Ariuș, adj. (timpuriu, se spune în Olt. și Banat despre anumite varietăți de mere), pe care Drăganu, Dacor., V, 328, îl derivă din sb. jaruch „timpuriu”, pare a fi suferit în fonetism influența mag. erös „tare”, de unde provine și iriș, adv. (Trans., mult, considerabil).

iríță s.f. (reg.) 1. torțel, cuscută, iniță. 2. grâu roșu de vară.

iriță f. grâu roșu de vară. [Rus. ĬARIȚA, din IARŬ, primăvară].

arată toate definițiile

Intrare: irită
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular iri irita
plural irite iritele
genitiv-dativ singular irite iritei
plural irite iritelor
vocativ singular
plural
Intrare: irita
verb (VT3)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) irita iritare iritat iritând singular plural
iri iritați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) irit (să) irit iritam iritai iritasem
a II-a (tu) iriți (să) iriți iritai iritași iritaseși
a III-a (el, ea) iri (să) irite irita irită iritase
plural I (noi) irităm (să) irităm iritam iritarăm iritaserăm, iritasem*
a II-a (voi) iritați (să) iritați iritați iritarăți iritaserăți, iritaseți*
a III-a (ei, ele) iri (să) irite iritau irita iritaseră
Intrare: iriță
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular iriță irița
plural
genitiv-dativ singular irițe iriței
plural
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)