ÎNSUMI, ÎNSĂMI, adj. pron., pron. de întărire. 1. Adj. pron. (Pe lângă un substantiv sau un pronume) Chiar, tocmai. 2. Pron. de întărire (Înv.) Eu (sau tu, el etc.) singur, personal, fără ajutorul altuia. [Forme gramaticale: pers. 2 sg. însuți, însăți, pers. 3 sg. însuși, însăși, pers. 1 pl. înșine, însene, pers. 2 pl. înșivă, însevă, pers. 3 pl. înșiși, înseși] – Îns(ul) + -mi, -ți, -și.

îns, ~ă [At: HURMUZACHI, XI, ap. DA ms / Pl: înși, ~e / E: ml ipsus, ipsa (ipse)] 1 ppr (Precedat de pp „întru” sau „printru”; art.) Dânsul, dânsa. 2pî, aî (fp) Înseși. Ele însele. 3 smf (Îvr) Individ. 4 av (înv) Chiar.

însumi, însămi [At: PSALT. SCH., 123/6 / Sg: 2 însuți, însăți, 3 însuși, însăși / Pl: 4 înșine, însene, 5 înșivă, însevă, 6 înșiși, înseși, însele / E: îns(ul) + -mi, -ți, -și, -ne, -vă, -și, -le] 1 pî (Înv) Eu (sau tu, el etc.) singur, personal, fără ajutorul altuia. 2 pî (Înv; îc) Însuți-văzătoriu Martor ocular. 3 pî (Înv; îc) Însuți-făcătoriu Cel care săvârșește acțiunea. 4 pî (Înv; îc) Însuși-stăpânitor Conducător. 5 aî Chiar persoana determinată. 6 aî Tocmai persoana determinată. 7 aî Singur. 8 aî De (la) sine. 9 aî Automat. 10 aî Independent.

înșela¹ vt [At: BIBLIA (1688), 235/2 / Pzi: ~lez, (rar) înșel / E: ml *(in)-sellare] (Înv) 1 A înșeua. 2 (Îe) A ~ murgu-n pustiu A-și face iluzii.

înșela² [At: CORESI, EV. 13/4 / V: (înv) ~șăla / Pzi: înșel / E: slv мъшелъ] 1 vt (Înv) A câștiga. 2 vt A amăgi. 3 vt (Pex) A păgubi pe cineva mințind Si: a frauda, a minciuni, a păcăli. 4 vt (Îe) A ~ așteptările A dezamăgi. 5 vt (D. simțuri, memorie) A funcționa defectuos și a da o imagine eronată a realității. 6 vr A-și forma o părere greșită despre cineva sau ceva Si: a greși. 7 vi A escroca pe cineva. 8 vt A încălca fidelitatea conjugală. 9 vt (Pgn) A fi necredincios în dragoste. 10 vr (Îe) Dacă nu mă înșel Arată că cineva nu e sigur de cele susținute. 11 vt A seduce o fată, o femeie.

NOSCE TE IPSUM (lat.) (din grecește gnôthi seavton) = Cunoaște-te pe tine însuți. Inscripția de pe templul de la DeIfi.

ÎNSUMI, ÎNSĂMI, pron. de întărire. 1. (Pe lângă un substantiv sau un pronume) Chiar, tocmai. 2. (Înv.) Eu (sau tu, el etc.) singur, personal, fără ajutorul altuia. [Forme gramaticale: pers. 2 sg. însuți, însăți, pers. 3 sg. însuși, însăși, pers. 1 pl. înșine, însene, pers. 2 pl. înșivă, însevă, pers. 3 pl. înșiși, înseși] – Îns(ul) + -mi, -ți, -și.

INS, inși, s. m. Individ, persoană, om. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși; îngîrbovit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I 228. Doi băieți se necăjesc să dea afară un ins. Tovarășii acestuia rîd cu hohot văzînd zădarnicile silințe. CONTEMPORANUL, VI_I 33. Viața tuturor inșilor care au pricinuit ființa ta. EMINESCU, N. 53. Tot insul = fiecare, toți oamenii, toată lumea. Și pe plac cînta tot insul – Clocotea de chiu cuprinsul Veselei păduri. COȘBUC, P. II 37.

ÎNSUL, ÎNSA, înșii, însele, pron. 1. (Personal, numai precedat de prep. «întru», «dintru», «printru») El (ea), dînsul (dînsa). Nu uita s-ascuți baltagul, ca să ai mai multă nădejde într-însul. SADOVEANU, B. 105. Că numai oasele-au rămas Și sufletul dintr-însul. COȘBUC, P. II 58. Dă-mi-i mie, ochii negri... nu privi cu ei în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi, Aș orbi privind într-înșii. EMINESCU, O. I 155. 2. (De întărire, de obicei adjectival, mai ales la pers. 3, astăzi numai la feminin pl.) Însuși. Ele însele. ▭ Inima nu mă lăsa a crede la atîta necredință. Îmi părea grozav a-mi închipui amorul atît de nedrept, încît să voiască a-și strica el însul lucrările lui. NEGRUZZI, S. I 49. (Neobișnuit, precedînd pronumele personal) Minciuna lui o credea adese însul el. NEGRUZZI, S. II 202.

ÎNSUMI, ÎNSĂMI, înșine, însene, pron. de întărire. 1. (Pe lîngă un substantiv sau un pronume) Chiar, tocmai. Eu însumi printre umbre o umbră, Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. Însuși bunicul, cel rar La vorbe, azi rîde și-nchină. COȘBUC, P. II 47. Cea dintîi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii. CREANGĂ, A. 2. Ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște. EMINESCU, O. I 116. Găsim că e drept să ne alegem noi înșine tovarășii vieții noastre. ALECSANDRI, T. I 410. 2. (Învechit, neînsoțind un substantiv sau un pronume) Eu (tu, el etc.) singur, personal, fără ajutorul, intervenția sau influența altuia. Se apucă însuși, cu mîna lui, să le curețe de rugină. ISPIRESCU, L. 3. Ca să-mi mai treacă de urît, m-am ocupat însămi de toaleta lor. NEGRUZZI, S. I 104. Hotărî vizirul ca a treia zi Să vază și însuși ce va auzi. PANN, P. V. I 37. – Forme gramaticale: pers. 2 sg. însuți, însăți (pl. înșivă, însevă); pers. 3 sg. însuși, însăși (pl. înșiși, înseși).

ÎNȘELA¹, înșel, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la persoane) A induce în eroare, a abuza de buna-credință a cuiva; a amăgi. Toți vor să te înșele... Pentru că ești prea bun. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. Cugeta că... mai cu șoalda, mai cu prefăcătorii, să înșele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Expr. A înșela așteptările (cuiva) = a dezamăgi (pe cineva). ◊ Absol. Înșală la cîntar. ♦ (Subiectul e un abstract) A face să creadă altceva decît e în realitate. Iar mamei, – doamne, cum aș vrea Credința s-o înșele! Să-i spui că m-ai lăsat rănit La Turnu-Măgurele. COȘBUC, P. I 78. Cred că nu mă-nșală memoria. CARAGIALE, O. III 147. Ori părerea mă înșală, ori s-a strica vremea. CREANGĂ, P. 265. Arald! de nu mă-nșală privirea, tu ești mort. EMINESCU, O. I 97. ♦ A falsifica. Apa acestor fierturi e înșelată și prefăcută printr-o fermentație de tărîțe de grîu și mei. SADOVEANU, Z. C. 65. 2. Refl. A cădea în eroare; a greși. De înșelat la numărătoare, nu m-am înșelat. Nu mă înșel niciodată. DUMITRIU, N. 260. Nu m-am înșelat în credința mea. ISPIRESCU, L. 304. Iaca așa se poate înșela omul de multe ori, cînd nici n-a gîndit. CREANGĂ, A. 61. 3. Tranz. A trăda în dragoste, a fi infidel. Bărbatu-meu... nu s-a putut plînge că l-am înșelat. CREANGĂ, P. 4. Foaie verde lemn uscat, Mîndră rău m-a înșelat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159.

INS inși m. Persoană considerată ca unitate distinctă față de toate celelalte persoane; individ. /<lat. ipsus

A ÎNȘELA¹ înșel tranz. 1) (persoane) A face să se înșele (recurgând la diverse mijloace necinstite); a păcăli; a amăgi; a minți. 2) (despre auz, văz, memorie etc.) A înceta de a mai sluji normal. Auzul îl înșală (pe cineva). 3) (persoane, mai ales femei) A determina la relații sexuale prin promisiuni false; a ademeni; a seduce. 4) (soțul sau soția) A jigni prin încălcarea fidelității conjugale. /<lat. insellare

A SE ÎNȘELA mă înșel intranz. A lua un neadevăr drept adevăr; a cădea în eroare; a se păcăli; a se amăgi. ◊ ~ în așteptările sale a se dezamăgi; a se deziluziona. /<lat. insellare

îns pron. 1. servă a determina persoana adăogând o idee de identitate: eu însumi, tu însuți, el însuș, noi înșine, voi înșivă, ei înșiși; 2. el (cu o nuanță emfatică): toate printr’însul s’au făcut. [Lat. IPSUM]. ║ m. (obișnuit la plural) persoană, individ: trei inși au venit.

însuș pron. V. îns.

înșelà v. 1. a induce în eroare (întrebuințând viclenia sau minciuna), a minți cu acest scop: înșală pe toată lumea; 2. a comite infidelități; 3. a cădea în eroare: se înșală ușor. [Aplicațiune metaforică a verbului precedent: a pune șeaua, adică a acoperi calul, de unde noțiunea de a acoperi, a ascunde].

ins, -ă s. (d. însu). Individ, persoană: să vie’n coace patru inșĭ, am văzut un ins pin întuneric, noĭ eram doŭă inse.

însumĭ, V. însu.

însul (înv.) pr. m., pl. înșii; f. însa, pl. însele (actualmente în: dintr-însul, într-însul, printr-însul)

însumi¹ adj. pr. m. (eu, mie, pe mine ~); f. însămi (eu, pe mine ~), g.-d. însemi (a fetei mele ~, mie ~)

însumi² (înv.) pr. m.; f. însămi, g.-d. însemi

însuși¹ adj. pr. m. (el, lui, pe el ~); f. însăși (ea, pe ea ~), g.-d. înseși (însuși profesorul, profesorul (acesta) însuși, însuși acest profesor, a fetei ei înseși, ei înseși, el însuși, (rar) însuși el, pe sine însuși)

însuși³ (înv.) pr. m.; f. însăși, g.-d. înseși

însuți¹ adj. pr. m. (tu, ție, pe tine ~); f. însăți (tu, pe tine ~), g.-d. înseți (a fetei tale ~, ție ~)

însuți² (înv.) pr. m.; f. însăți, g.-d. înseți

!înșela (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înșel, 3 înșală/înșeală; conj. prez. 1 sg. să înșel, 3 să înșele

înșine¹ adj. pr. pl. m., f. însene (noi/nouă/pe noi înșine/însene)

înșine² (înv.) pr. pl. m.; f. însene

!înșiși¹ adj. pr. pl. m. (ei, lor, pe ei ~); f. însele/înseși (ele, lor, pe ele ~) (elevele însele/înseși // înseși elevele, acestea/ele însele)

înșiși² (înv.) pr. pl. m.; f. înseși/însele

înșivă¹ adj. pr. pl. m., f. însevă (voi/vouă/pe voi înșivă/însevă)

înșivă² (înv.) pr. pl. m.; f. însevă

dintr-însul (pop.) prep. + pr.

ins s. m., pl. inși

însul (în într-însul, dintr-însul, printr-însul) pr. m., pl. înșii; f. însa, pl. însele

însumi¹ adj. pr. m. (eu, mie, pe mine ~); f. însămi (eu, pe mine ~), g.-d. însemi (a fetei mele ~, mie ~)

însumi² (înv.) pr. m.; f. însămi, g.-d. însemi

însuși¹ adj. pr. m. (el, lui, pe el ~); f. însăși (ea, pe ea ~), g.-d. înseși (a fetei ei ~, ei ~)

însuși² (înv.) pr. m.; f. însăși, g.-d. înseși

însuți¹ adj. pr. m. (tu, ție, pe tine ~); f. însăți (tu, pe tine ~), g.-d. înseți (a fetei tale ~, ție ~)

însuți² (înv.) pr. m.; f. însăți, g.-d. înseți

înșela (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înșel, 3 înșală; conj. prez. 3 să înșele

înșine¹ adj. pr. m. (noi, nouă, pe noi ~); f. însene (noi, nouă, pe noi ~)

înșine² (înv.) pr. m.; f. însene

înșiși² (înv.) pr. m.; f. înșeși/însele

înșiși¹ adj., pr. m. (ei, lor, pe ei ~); f. înseși / însele (ele, lor, pe ele ~)

înșivă¹ adj., pr. m. (voi, vouă, pe voi ~); f. însevă (voi, vouă, pe voi ~)

înșivă² (înv.) pr. m.; f. însevă

ins s. m., pl. inși

însul pr. m., pl. înșii; f. sg. însa, pl. însele

însumi pr. m., adj. m., pl. înșine; f. sg. însămi, g.-d. însemi, pl. însene

însuși pr. m., adj. m., pl. înșiși; f. sg. însăși, pl. înseși/însele

însuți pr. m., adj. m., pl. înșivă; f. sg. însăți, pl. însevă

înșela vb., ind. prez. 1 sg. înșel, 3 sg. și pl. înșală; conj. prez. 3 sg. și pl. înșele

însumi

înșela (ind. prez. 3 sg. și pl. înșală)

ins sb. m., inși, pl. m., inse pl. f.

însumi, însămi; înșine pl. m. și f.

însuși, însăși; înșiși pl. m., înseși pl. f.

însuți, însăți; înșivă pl. m. și f.

înșel (amăgesc).

îns (însă), pron. – Însuși. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s. f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s. f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoțește (f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți; pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins. – Der. însuși, vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însușire, s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică).

însăși-melodia v. automelă.

însuși-glasul v. automelă.

însăși-glăsuitoare s. f. (Muz., înv.) Prosomie; podobie; idiomelă. – Din însăși + glăsuitor.

AUTOS EPHA (Aὑτός ἔφα) (gr.) el însuși a spus – Formulă utilizată de discipolii lui Pitagora pentru a pune capăt unei dispute. Argument fără replică. V. și Ipse (magister) dixit.

DECIPIMUR SPECIE RECTI (lat.) aparența frumoasă înșală – Horațiu, „Ars poetica”, 25.

FACIAS IPSE QUOD FACIAMUS SUADES (lat.) fă tu însuți ceea ce ne sfătuiești pe noi să facem – Plaut, „Asinaria”, act. III, scena 3, 40.

IPSE (MAGISTER) DIXIT (lat.) el însuși (magistrul) a spus – Scolasticii, în lipsă de alte argumente, recurgeau în discuțiile lor la autoritatea necondiționată a magistrului lor Aristotel. V. și Autos epha.

ÎNSUL, ÎNSA (lat. ipsum) pron. 1. (Pron. pers. precedat de prep. întru, dintru, printru) El, ea, dânsul, dânsa. 2. (Pronume de întărire, de obicei adjectival, astăzi numai la f. pl.) Însuși. Ele însele.

MAN WIRD NIE BETROGEN, MAN BETRÜGT SICH SELBST (germ.) nimeni nu te poate înșela, te înșeli numai tu însuți – Goethe, „Maximen und Reflexionen”. Dacă ai căzut victima unei înșelătorii, înseamnă că eroarea se află în tine.

NIL TERRIBILE NISI IPSE TIMOR (lat.) nimic nu este de temut în afară de însăși teama – Fr. Bacon, „De dignitate et augmentis scentiarum”, II.

NOSCE TE IPSUM! (lat.) cunoaște-te pe tine însuți – Cicero, „Tusculanae disputationes”, I, 22, 52. Traducerea latină a maximei grecești „Gnothi seauton”.

PATERE QUAM IPSE FECISTI LEGEM (lat.) suportă legea pe care tu însuți ai făcut-o – Varianta latină a unei sentințe atribuite lui Pittacos, unul dintre cei șapte înțelepti ai Greciei antice.

PLUS ROYALISTE QUE LE ROI MÊME (fr.) mai regalist decât însuși regele – Chateaubriand, „La monarchie selon la charte”: „Il ne faut être plus royaliste que le roi même” („Nu trebuie să fii mai regalist decât regele însuși”). Condamnare a excesului de zel.

A FI ÎNȘELAT a se fraieri, a înghiți corcodușa, a se lăsa dus cu preșul / cu zăhărelul, a se lăsa dus de nas, a lua plasă / țeapă, a se pârli, a pica de fazan, a se prăji, a pune botul, (d. bărbați) a purta coarne, a rămâne de fazan.

A ÎNȘELA a aburi, a o arde în terțe, a arunca praf în ochi, a arunca șperlă-n ochi, a beli, a ciupi la cântar, a cobzări, a da țeapă, a duce, a duce cu cobza / cu iordanul / cu muia / cu preșul, a se face broască la pământ, a face (pe cineva) din vorbe, a face figura, a-i face (cuiva) pontul, a fenta, a fraieri, a lăsa cu buzele umflate, a lăsa țuț, a lifta, a o da în tangou, a pârli, a potcovi, a prăji, a prinde în mreje, a prosti, a pungăși, a sfănțui, a șmecheri, a șmenui, a traduce, a trage o contră, a trage în piept / pe sfoară, a trage o țeapă (cuiva), a țepui, a umbla cu cața / șahăr-mahăr / șoalda, a zvârli praf / șperlă în ochii cuiva.

a înșela așteptările cuiva expr. a dezamăgi pe cineva, a decepționa pe cineva.

a-și înșela / a-și păcăli foamea expr. a mânca frugal.

INS s. 1. v. persoană. 2. cap, individ, om, persoană, (fig.) căciulă. (Câte 5000 de lei de ~.)

ÎNSUMI pron. singur. (Eu ~ am observat aceasta.)

ÎNȘELA vb. 1. a ademeni, a amăgi, a încânta, a minți, a momi, a păcăli, a prosti, a purta, a trișa, (livr.) a iluziona, (înv. și reg.) a juca, a planisi, a poticări, a prilesti, a sminti, a smomi, a șutili, (reg.) a șugui, (Transilv. și Ban.) a celui, (Munt.) a mâglisi, (Transilv.) a tășca, (înv.) a aromi, a blăzni, a gâmbosi, a măguli, a mistifica, a surprinde, (fam.) a duce, a fraieri, a șmecheri, (fam. fig.) a arde, a frige, a încălța, a pingeli, a pingelui, a pârli, a potcovi, a prăji, (Mold. fig.) a boi, (înv. fig.) a luneca. (I-a ~ cu vorbe frumoase.) 2. a trăda, (înv.) a vicleni, (fam. fig.) a încornora. (Și-a ~ nevasta.) 3. v. escroca. 4. a greși. (S-a ~ în privința lui.)

INS s. 1. chip, fală, figură, individ, om, persoană, (pop.) creștin, suflet, (Ban. și Transilv.) nat, (înv.) ipochimen, obraz, (fam.) mutră, tip, (peior.) creatură, specimen. (Am întîlnit mulți ~ cunoscuți.) 2. cap, individ, om, persoană, (fig.) căciulă. (Cîte 5 lei de ~.)

ÎNSUMI pron. singur. (Eu ~ am observat aceasta.)

ÎNȘELA vb. 1. a ademeni, a amăgi, a încînta, a minți, a momi, a păcăli, a prosti, a purta, a trișa, (livr.) a iluziona, (înv. și reg.) a juca, a planisi, a poticări, a prilesti, a sminti, a smomi, a șutili, (reg.) a șugui, (Transilv. și Ban.) a celui, (Munt.) a mîglisi, (Transilv.) a tășca, (înv.) a aromi, a blăzni, a gîmbosi, a măguli, a mistifica, a surprinde, (fam.) a duce, a fraieri, a șmecheri, (fam. fig.) a arde, a frige, a încălța, a pingeli, a pingelui, a pîrli, a potcovi, a prăji, (Mold. fig.) a boi, (înv. fig.) a luneca. (I-a ~ cu minciuni.) 2. a trăda, (înv.) a vicleni, (fam. fig.) a încornora. (Și-a ~ nevasta.) 3. a escroca, a pungăși, (Mold.) a șufări, (fam.) a coțcări, a potlogări, a șmecheri. (Pentru ce m-ai ~ la bani?) 4. a greși. (S-a ~ în privința lui.)

Betrogene Betrüger (germ. „Înșelători înșelați”). Formulată de Lessing în poemul dramatice Nathan Înțeleptul, expresia a cunoscut o rapidă celebritate. În actul III, scena 7, din această piesă, Nathan povestește sultanului Saladin o legendă cu trei fii care au moștenit de la tatăl lor cîte un inel de aur. Fiecare pretinzînd că inelul lui e cel veritabil, s-a ajuns la judecată. Și judele le spuse că nici unul dintre inele nu-i cel adevărat. Tustrei sînt înșelători înșelați, căci tatăl lor, în loc de unul, făcu trei inele. Judecătorul hotărî ca cei trei urmași să se ia la întrecere și, prin iubire, blîndețe și evlavie, să pună în lumină puterea pietrei. Și dacă această putere se va arăta la copiii stră-stră-strănepoților, atunci un alt judecător mai înțelept îi va chema din nou peste o mie de ani în fața judecății și va decide. Povestea lui Lessing cu cei trei feciori și cele trei inele este bineînțeles o parabolă și se referă la cele trei religii: creștină, musulmană și mozaică. Expresia betrogene Betrüger din piesa Nathan Înțeleptul (terminată în anul 1779) s-a impus, și de atunci e folosită în toate ocaziile potrivite. În ce privește ideea, Lessing a avut precursori. Cu o sută de ani înaintea lui, La Fontaine, în fabula Le coq et le renard (Cocoșul și vulpea), spunea: „Cest un double plaisir de tromper le trompeur” (E o dublă plăcere să înșeli pe înșelător). LIT.

Mundus vult decipi, ergo decipiatur! (lat. „Lumea vrea să fie înșelată, fie deci înșelată!) – unul din paradoxele lui Sebastian Frank, cunoscut mai ales sub numele de Francus. Acesta a fost un teolog mistic german care în anul 1533 a publicat o carte intitulată chiar Paradoxa, unde cuvintele de mai sus figurează la nr. 236. Citatul este des întîlnit în literatura scriitorilor idealiști din ultimele trei secole, fiind una din maximele lor preferate. Poetul german Sebastian Brandt spunea și el în cartea ”Narrenschiff„ (Corabia nebunilor) că ”Die Welt will betrogen sein„ (Lumea vrea să fie amăgită). Comentatorii care încearcă să salveze acest paradox din naufragiul uitării susțin că el trebuie interpretat în sensul că ”nur die Welt die will betrogen sein, soll betrogen sein" (numai lumea care se vrea înșelată, să fie înșelată!). LIT.

Nosce te ipsum (lat. „Cunoaște-te pe tine însuți”) – Cicero, Tusculane (I, 22, 52). Traducerea latină a expresiei grecești: Γνῶθι σεαυτόν. LIT.

Patere quam ipse fecisti legem (lat. „Suportă legea pe care tu însuți ai făcut-o”) – Acest adagiu poate fi folosit în două feluri: 1. ca avertisment (trebuie tu cel dintîi să te supui principiilor pe care le-ai stabilit) și 2. ca sancțiune (ți se aplică ție legea pe care ai făcut-o pentru alții). Adagiul latin este traducerea unei cugetări a lui Pittakos din Mitilene, unul dintre cei șapte înțelepți ai Greciei. LIT.

Urechea te minte și ochiul te-nșală – Eminescu, Mortua est! Versul a devenit o expresie la adresa celor ce nu știu să vadă și să audă, un avertisment pentru cei ce se lasă înșelați de aparențe. Vezi: Ochi au, dar nu vor să vadă… LIT.