caltea av vz încaltea

inculța v vz încălța

încailete av vz încalțe

încalete av vz încalțe

încaltea av vz încalte

încaltelea av vz încalte

încalțe av [At: Da ms / V: ~ailete, ~telea, ~lete, ~a, ~căletea, ~călețe, ~călte / E: încă + alta] (Reg) 1 Cel puțin. 2 Măcar.

încăletea av vz încalte

încălețe av vz încalte

încălte av vz încalte

încălța [At: ALECSANDRI, P. P. 316 / (înv) ~cul~ / Pzi: încalț / E: ml *incalciare] 1-2 vtr A (-și) pune încălțămintea. 3-4 vt (Pex) A cumpăra (sau a da) cuiva încălțăminte. 5 vt A monta șine metalice pe obada roților unei căruțe, pe tălpile unei sănii etc. 6 vt (Pfm) A înșela. 7 vr (Pop; îe) A se ~ (cu cineva) A face cunoștință cu o persoană dezagreabilă, de care nu mai poți scăpa. 8-9 vti (Pop; îe) A ~ o căsătorie A face o mezalianță. 10 vt (Înv; arg) A aresta. 11 vt (Înv; îe) Încalț-o de aici! Pleacă! 12 vt (Înv; arg; îe) A ~-o A scăpa din mâna poliției.

înculța v vz încălța

ÎNCALTEA adv. (Mold.; și în forma încalte) Măcar, cel puțin, barem, încai. Apoi dacă-i vorba așa, să iei după cît muncești, las’ pe noi! Asta, încaltea, ar fi o rînduială! CAMILAR, TEM. 31. Aiasta încalte mi-o plăcut! C. PETRESCU, R. DR. 17. Cînd ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar, cu mîrțogul ista, îți duc vergile. CREANGĂ, P. 203. De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele. EMINESCU, O. I 54. – Variante: încalte, încailea (SADOVEANU, M. C. 206, FILIMON, C. 129) adv.

ÎNCĂLȚA, încalț, vb. I. 1. Refl. (Despre persoane; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A-și trage, a-și pune încălțămintea în picior. Se incălță cu opinci și-și așeză în desagi straie de schimb și ciuboțele. SADOVEANU, B. 105. Ne-am încălțat cu opincile binișor. CREANGĂ, A. 25. Cu cizme roși se-ncalță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 333. ◊ Tranz. (Complementul indică încălțămintea) Cătana Cîndu-i vine porunca Își desculță opinca Și încalță păpucul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. Să-ncălțăm opinci. Iarna grea ne năpădește, Frunza-n codru se rărește. ALECSANDRI, P. P. 316. ◊ (Complementul indică piciorul) Mi-a cere piei de zmeu Să-ncalțe piciorul său, Că de capră Lesne crapă. ALECSANDRI, P. P. 363. ◊ (Complementul indică persoana) L-a-ncălțat C-o păreche de ciobote. MARIAN, S. 233. 2. Tranz. (Cu privire la roți, la tălpile săniei etc.) A lega cu șine de fier; a fereca. Am cumpărat de la oraș un car nou, pe care ni l-a încălțat cu fier meșterul satului. STANCU, D. 230. 3. Tranz. Fig. A înșela, a păcăli. Zice puține cuvinte, și, deși urmînd după calapoadele vechi oratorice, reușește totuși să-i încalțe pe toți! CARAGIALE, S. U. 59.

ÎNCALTEA adv. pop. (atribuie celor spuse o ultimă restricție admisibilă) Cel puțin; măcar; barem. /încă + alte

A ÎNCĂLȚA încalț tranz. 1) (pantofi, ghete, cizme etc.) A trage pe picioare; a pune în picioare. ~ bocancii. 2) (persoane) A introduce cu picioarele în încălțăminte. ~ copilul. 3) A asigura cu încălțăminte. ~ familia. 4) (roți de căruță, tălpi de sanie etc.) A înzestra cu șine de fier; a șinui. 5) fig. fam. A face să vadă lucrurile altfel decât sunt în realitate, păcălind cu abilitate; a îmbrobodi. /<lat. incalceare

încalte(a) adv. V. încai: încaltea când ai fi și tu ceva CR.

încălțà v. 1. a pune încălțăminte; 2. a pune ciolane la roate; 3. fig. a înșela, a păcăli: l’am încălțat. [Lat. INCALCIARE].

încálț, a -călțá v. tr. (lat. calciare saŭ in-calciare îld. calceare, a încălța. d. calx, călcîĭ; it. calzare, pv. caussar, fr. chausser, sp. calcar, pg. calçar. V. calc, colțun, des-calț, des-culț). Pun încplțămintea în picĭoare: a încălța un copil. Fig. Fam. Păcălesc, înșel: m’a încălțat cu doĭ francĭ. V. refl. Îmĭ pun încălțămintea în picĭoare: mă încalț cu cizmele (maĭ uzitat îmĭ pun cizmele). Cp. cu înșel.

!încaltea (reg.) adv.

încălța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. încalț, 2 sg. încalți, 3 încalță; conj. prez. 1 sg. să încalț, 3 să încalțe; imper. 2 sg. afirm. încalță

încaltea/încalte (reg.) adv.

încălța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. încalț, 3 încalță

încaltea/încalte adv.

încălța vb., ind. prez. 1 sg. încalț, 3 sg. și pl. încalță

ÎNCALTEA adv. v. barem, măcar.

ÎNCĂLȚA vb. a(-și) pune, a(-și) trage. (Își ~ bocancii.)

ÎNCĂLȚA vb. v. ademeni, amăgi, încânta, înșela, minți, momi, păcăli, prosti, purta, trișa.

încaltea adv. v. BAREM. MĂCAR.

încălța vb. v. ADEMENI. AMĂGI. ÎNCÎNTA. ÎNȘELA. MINȚI. MOMI. PĂCĂLI. PROSTI. PURTA. TRIȘA.

ÎNCĂLȚA vb. a(-și) pune, a(-și) trage. (Își ~ bocancii.)

A încălța ≠ a descălța

A (se) încălța ≠ a (se) descălța

încălța (încalț, încălțat), vb. – 1. A pune încălțări în picioare. – 2. A pune șină de fier pe o roată. – 3. A înșela pe cineva, a-l manevra după bunul plac. – Mr. ncalțu, megl. ancalț, istr. ăncoț. Lat. incalciāre (Densusianu, Hlr., 169; Pușcariu 806; Candrea-Dens., 224; REW 1497; DAR); cf. it. (in)calzare, prov. (en)caussar, fr. chausser, sp. (en)calzar, port. (en)calçar; cf. și descălța. – Der. încălțat, adj. (faptul de a se încălța; prost, netot); încălțare, s. f. (faptul de a încălța), cf. mr. ncălțare (după Pușcariu 807, din lat. *calceare); încălțăminte (var. călțămînt, călțăminte), s. f. (încălțări, pantofi), probabil din lat. calceamentum direct (Pușcariu 263; Candrea-Dens., 223; REW 1496), cf. it. calzamento, fr. chaussement, sp. calzamiento, port. calçamento; încălție, s. f. (înv., încălțăminte); încălței, s. m. pl. (pantofi); încălțător, s. n. (lingură de pantofi); încălțelar, s. m. (Bucov., pantofar).

încalte, (încalete), adv. – Măcar, cel puțin: „Încalete le-o dat de lucru”; „Amu, apoi săturați-vă încalte de lapte” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 298). – Din încă + alta (Scriban, DEX, MDA).

încalete, (încalte), adv. – Măcar, cel puțin: „Încalete le-o dat de lucru”. – Încă + alta.

încălța, încalț v. t. 1. a prinde / a aresta un infractor. 2. a condamna la închisoare. 3. a convinge (pe cineva) să accepte realitățile așa cum îi sunt înfățișate, împiedicîndu-l să vadă adevăratul lor aspect; a înșela. 4. a da cuiva o sarcină de serviciu neplăcută. 5. a recruta.