HEGEMON, -Ă, hegemoni, -e, s. m. și f., adj. Conducător; (persoană) care reprezintă forța principală, conducătoare. [Var.: heghemon, -ă, s. m. și f., adj.] – Din lat. hegemon.

HEGEMONIE s. f. Faptul de a avea rolul de conducere; supremație, dominație, de obicei a unui grup social față de altul sau a unui stat față de alte state. [Var.: heghemonie s. f.] – Din fr. hégémonie.

HEGHEMON, -Ă, s. m. și f., adj. v. hegemon.

egemon sm vz hegemon

egemonie sf vz hegemonie

eghemon sm vz hegemon

hegemon, ~ă [At: CONTEMP. 1948, nr. 105, 1/1 / V: ighe~, ighim~, ighiemun, ~ghe~ / Pl: ~i, ~e / E: lat hegemon, fr hégémon] 1-2 sm, a (Persoană) care are hegemonie asupra cuiva. 3 sm Conducător. 4-5 sm, a (Persoană) care reprezintă forța principală, determinantă.

hegemonie sf [At: CONTEMP. 1984, nr. 105 6/6 / V: ~ghe~ / Pl: ~ii / E: fr hégémonie] 1 Drept al unui oraș antic de a conduce confederația din care făcea parte. 2-3 Supremație politică și economică a unui oraș asupra unei țări sau asupra unei regiuni. 4 (Pex) Supremație. 5 (Pex) Rol conducător. 6 Dominație a unui stat asupra altor state. 7 Dominație a unei clase sociale asupra unei societăți.

heghemon, ~ă a vz hegemon

heghemonie sf vz hegemonie

ighemon sm vz hegemon

ighiemun sm vz hegemon^[1] modificată

ighimon sm vz hegemon

*EGEMONIE sf. 1 🏛 Supremație a unui oraș asupra celuilalt, în Grecia veche ¶ 2 pr. ext. În timpurile moderne supremația unui Stat făcînd parte dintr’o confederațiune asupra celorlalte State confederate [fr. hégémonie].

HEGEMON, hegemoni, s. m., adj. Conducător; (cel) care reprezintă forța principală, conducătoare. [Var.: heghemon s. m., adj.] – Din lat. hegemon.

HEGEMONIE s. f. Faptul de a avea rolul de conducere; supremație, dominație, de obicei a unui stat față de alte state. [Var.: heghemonie s. f.] – Din fr. hégémonie.

HEGHEMON, heghemoni, s. m., adj. m. V. hegemon.

HEGEMON, hegemoni, s. m. Cel care reprezintă forța principală, conducătoare într-o acțiune; conducător. – Variantă: heghemon s. m.

HEGEMONIE s. f. Faptul de a avea rolul de conducere; supremație, dominație, rol conducător (de obicei al unei clase față de alta sau al unui stat față de alte state). ◊ Hegemonia proletariatului = conducerea de către proletariat a maselor muncitoare în lupta revoluționară pentru înfăptuirea revoluției burghezo-democrate, pentru zdrobirea burgheziei și pentru construirea socialismului și a comunismului. Desăvîrșirea revoluției burghezo-democratice în Romînia a devenit posibilă numai sub hegemonia proletariatului, atunci cînd clasa muncitoare a Romîniei, punîndu-se în fruntea celorlalte forțe populare, a cucerit un rol hotărîtor în viața de stat. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 169. – Variantă: heghemonie s. f.

HEGHEMON s. m. v. hegemon.

HEGHEMON, heghemoni, s. m. V. hegemon.

HEGEMON s.m. Conducător; cel care reprezintă forța principală, conducătoare. [Var. heghemon s.m. / < fr. hégémone, cf. lat., gr. hegemon].

HEGEMONIE s.f. (Ist.) Dreptul unui oraș antic de a conduce treburile confederației din care făcea parte. ♦ Supremație politică sau economică a unui oraș într-o țară; (p. ext.) supremație, dominație; rol conducător. [Gen. -iei, var. heghemonie s.f. / cf. fr. hégémonie, gr. hegemonia – conducere].

HEGHEMON s.m. v. hegemon.

HEGHEMONIE s.f. v. hegemonie.

HEGEMON s. m., adj. conducător; (cel) care reprezintă forța principală, conducătoare. (< lat., gr. hegemon)

HEGEMONIE s. f. drept al unui oraș antic de a conduce treburile confederației din care făcea parte. ◊ supremație politică sau economică a unui oraș într-o țară; supremație, dominație; rol conducător. (< fr. hégémonie, gr. hegemonia)

HEGEMON ~i m. Forță conducătoare, principală; forță motrice. /<lat. hegemon

HEGEMONIE f. Poziție dominantă. [G.-D. hegemoniei] /<fr. hégémonie

egemonie f. 1. supremația unui oraș sau a unei țări, în Grecia antică; 2. supremația unui popor confederat asupra celorlalte: Prusia avea egemonia în imperiul german înainte de răsboiul mondial.

*egemoníe f. (vgr. ῾egemonía, d. ῾egéomai, guvernez. V. exegeză). Supremație, prioritate: Atena și Sparta șĭ-aŭ disputat egeomonia.

ighemón m. (ngr. igemon). Vechĭ. Duce, conducător, șef.

hegemon adj. m., s. m., pl. hegemoni; adj. f. hegemonă, pl. hegemone

hegemonie s. f., art. hegemonia, g.-d. hegemonii, art. hegemoniei

!hegemon adj. m., s. m., pl. hegemoni; adj. f. hegemonă, pl. hegemone

hegemonie s. f., art. hegemonia, g.-d. hegemonii, art. hegemoniei

hegemon s. m., adj. m., pl. hegemoni

hegemonie s. f., art. hegemonia, g.-d. hegemonii, art. hegemoniei

hegemon

hegemonie

egemonie, -niei gen. a.

ighemon (-ni), s. m. – Guvernator. – Var. ghemon, ighimon. Ngr. ἠγεμών, în parte prin intermediul sl. igiemonŭ. Sec. XVI, înv. – Der. ighemonicesc, adj. (aristocratic, distins), cf. Gáldi 199); ighemonicos, adj. (nobil, de neam), din ngr. ἠγεμονιϰός; ighemonicon, s. n. (demnitate, mîndrie); ighemonie, s. f. (demnitate de guvernator), din ngr. ἠγεμονεία. Cf. dubletul neol. hegemon, s. f.; hegemonie, s. f., din fr.

HEGEMON adj., s. v. conducător.

HEGEMONIE s. v. autoritate.

HEGEMON adj., s. (POLITICĂ) conducător. (Forță ~.)

HEGEMONIE s. (POLITICĂ) autoritate, dominare, dominație, putere, stăpînire, supremație, (înv.) puternicie, stăpînie, tărie, țiitură, (latinism înv.) potestate. (Și-a întins ~ asupra...)

ighemon, ighemoni, s.m. (înv.) stăpân; domn, domnitor, ocârmuitor, guvernator, dregător; despuitor.