HEGEMONIE s. f. Faptul de a avea rolul de conducere; supremație, dominație, de obicei a unui grup social față de altul sau a unui stat față de alte state. [Var.: heghemonie s. f.] – Din fr. hégémonie.

hegemonie sf [At: CONTEMP. 1984, nr. 105 6/6 / V: ~ghe~ / Pl: ~ii / E: fr hégémonie] 1 Drept al unui oraș antic de a conduce confederația din care făcea parte. 2-3 Supremație politică și economică a unui oraș asupra unei țări sau asupra unei regiuni. 4 (Pex) Supremație. 5 (Pex) Rol conducător. 6 Dominație a unui stat asupra altor state. 7 Dominație a unei clase sociale asupra unei societăți.

HEGEMONIE s. f. Faptul de a avea rolul de conducere; supremație, dominație, de obicei a unui stat față de alte state. [Var.: heghemonie s. f.] – Din fr. hégémonie.

HEGEMONIE s. f. Faptul de a avea rolul de conducere; supremație, dominație, rol conducător (de obicei al unei clase față de alta sau al unui stat față de alte state). ◊ Hegemonia proletariatului = conducerea de către proletariat a maselor muncitoare în lupta revoluționară pentru înfăptuirea revoluției burghezo-democrate, pentru zdrobirea burgheziei și pentru construirea socialismului și a comunismului. Desăvîrșirea revoluției burghezo-democratice în Romînia a devenit posibilă numai sub hegemonia proletariatului, atunci cînd clasa muncitoare a Romîniei, punîndu-se în fruntea celorlalte forțe populare, a cucerit un rol hotărîtor în viața de stat. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 169. – Variantă: heghemonie s. f.

HEGEMONIE s.f. (Ist.) Dreptul unui oraș antic de a conduce treburile confederației din care făcea parte. ♦ Supremație politică sau economică a unui oraș într-o țară; (p. ext.) supremație, dominație; rol conducător. [Gen. -iei, var. heghemonie s.f. / cf. fr. hégémonie, gr. hegemonia – conducere].

HEGEMONIE s. f. drept al unui oraș antic de a conduce treburile confederației din care făcea parte. ◊ supremație politică sau economică a unui oraș într-o țară; supremație, dominație; rol conducător. (< fr. hégémonie, gr. hegemonia)

HEGEMONIE f. Poziție dominantă. [G.-D. hegemoniei] /<fr. hégémonie

egemonie sf vz hegemonie

heghemonie sf vz hegemonie

HEGHEMONIE s.f. v. hegemonie.

egemonie f. 1. supremația unui oraș sau a unei țări, în Grecia antică; 2. supremația unui popor confederat asupra celorlalte: Prusia avea egemonia în imperiul german înainte de răsboiul mondial.

*egemoníe f. (vgr. ῾egemonía, d. ῾egéomai, guvernez. V. exegeză). Supremație, prioritate: Atena și Sparta șĭ-aŭ disputat egeomonia.

hegemonie s. f., art. hegemonia, g.-d. hegemonii, art. hegemoniei

hegemonie s. f., art. hegemonia, g.-d. hegemonii, art. hegemoniei

hegemonie s. f., art. hegemonia, g.-d. hegemonii, art. hegemoniei

hegemonie

egemonie, -niei gen. a.

HEGEMONIE s. v. autoritate.

HEGEMONIE s. (POLITICĂ) autoritate, dominare, dominație, putere, stăpînire, supremație, (înv.) puternicie, stăpînie, tărie, țiitură, (latinism înv.) potestate. (Și-a întins ~ asupra...)