HANTA vb. tr. a chinui, a obseda. (< fr. hanter)

hanta vb. I (franțuzism; livr.) A chinui, a obseda ◊ „Mă întreb doar care sunt numele, încă nedivulgate de teleaști, aflate pe etichetele așezate sub capetele de cerbi ce «hantează» somnul lui Belphegor.” Săpt. 5 IV 74 p. 7 (din fr. hanter)

HANȚĂ, hanțe, s. f. (Pop.) 1. Obiect de îmbrăcăminte uzat, zdrențuit, de proastă calitate. 2. Fig. Gură (care vorbește mult și fără rost). ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, vorbăreț, guraliv. – Cf. ucr. banca „mârțoagă”.

hanț² sn [At: LB / Pl: ~uri / E: ns cf hanță¹] 1 (Trs) Carne. 2 Carne de mortăciune. 3 Stârv. 4 (Buc; Mol; dep) Vită sau porc slab.

hanță² sf [At: BARONZI, L. 99 / Pl: ~țe / E: pbl ctm handră + zdreanță] Zdreanță.

hanță¹ sf [At: MACEDONSKI, O. III, 13 / Pl: ~țe / E: ns cf hănțăni¹] (Olt) 1 Gură. 2 (Îla) Bun de ~ Guraliv. 3 Voce. 4 Lătrat. 5 Palavragiu.

HANȚĂ, hanțe, s. f. (Reg.) 1. Obiect de îmbrăcăminte uzat, zdrențuit, de proastă calitate. 2. Fig. Gură (care vorbește mult și fără rost). ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, vorbăreț, guraliv. – Cf. ucr. banca „mârțoagă”.

HANȚĂ², hanțe, s. f. (Olt.) Gură (considerată ca organ al vorbirii); gură care vorbește mult și fără rost; gură spartă, fleancă, clanță. ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, guraliv.

HANȚĂ¹, hanțe, s. f. (Regional, depreciativ) Obiect de îmbrăcăminte, haină. Se culcau îmbrăcați și se acopereau cu vreo hanță mai groasă. PAS, L. I 76. Uite cum umblu, de n-am și eu o hanță pe mine. CAMIL PETRESCU, T. II 76.

hanță f. sdreanță. [Origină necunoscută].

hánță f., pl. e (cp. cu sas. hânts, vită saŭ persoană lălîĭe, de unde și rut. gánca, pron. hánța, vită. Cp. și cu ung. hanc, zburdălnicie. Dac. 3, 708). Munt. Trans. Haĭnă proastă, fleandură. Fig. Fleoarță, femeĭe depravată (V. tarbă). – În Tut. și foanță, buleandră.

hanta vb., ind. prez. 1 sg. hantez, 3 sg. și pl. hantează

hanță (pop.) s. f., g.-d. art. hanței; pl. hanțe

hanță (pop.) s. f., g.-d. art. hanței; pl. hanțe

hanță s. f., g.-d. art. hanței; pl. hanțe

hanță (hanțe), s. f. – 1. Cîrpă, zdreanță. – 2. Haină zdrențuită. – 3. Gură, limbă. – 4. Femeie stricată. – 5. Cățeluș. – 6. Om zăpăcit, aiurit. Creație expresivă, cf. fleoarță, treanță, hoandră, cu aceleași sensuri. După DAR, ar fi o contaminare a lui handră cu sdreanță. Drăganu, Dacor., III, 708, pleacă de la săs. hînts „vedenie, arătare”; Candrea, de la rut. hanca „gloabă, mîrțoagă” cf. Scriban. Hanț, s. n. (cadavru; mîrțoagă; bucată; Trans., fîșie) trebuie să fie doar o var. – Der. hănțui, vb. (a sfîrteca), pe care Cihac, II, 134, îl pune în legătură cu ceh. hantovati „a face pe măcelarul”; hănțălui, vb. (Bucov., a deranja, a importuna); hănțău, s. n. (masa celui care face căruțe); hănțușcă, s. f. (șmecheră, golancă); hoancă (var. hoantă, hoanghină, hoarcă), s. f. (babă); hoarță, s. f. (hîrb), cf. fleoarță; honțăni, vb. (a se agita). – Din rom. pare a proveni rut. hance (Miklosich, Wander., 16).

Hanț, -a, -ac v. Ioan VIII 6.

HANȚĂ s. v. gură, haină, îmbrăcăminte, strai, veșmânt.

hanță s. v. GURĂ. HAINĂ. ÎMBRĂCĂMINTE. STRAI. VEȘMÎNT.