haini [At: PRAV MOLD. 160/2 / V: hăi~ / Pzi: ~nesc / E: hain] 1 vt (Înv) A trăda. 2 vr (Înv) A deveni necredincios. 3 vr (Înv) A se răzvrăti. 4 vr (Înv) A se lepăda de cineva. 5 vr A se înstrăina de locurile natale. 6 vr A se înrăutăți. 7-8 vr A se face hain (5-6). 9 vr A deveni vicios.

HAINI, hainesc, vb. IV. Refl. 1. (Rar) A pribegi. (Atestat în forma dialectală hăini) Fugea în pădure, cine putea, se ascundea, se hăinea. STANCU, D. 20. ♦ A se înstrăina. Noi cu el am haiducit... Dar de cînd s-a hainit Și de cînd ne-a oropsit, Mai de tot am calicit. TEODORESCU, P. P. 552. 2. A-și însuși deprinderi rele, a se strica, a se înrăi. (Cu referire, la viața militară din regimurile burghezo-moșierești) Neagu... se haini și mai rău în cazarmă, unde învăța o mulțime de năravuri, să bea, să fure, să pîrască. La TDRG. – Pronunțat: ha-i-. – Variantă: hăini vb. IV.

A SE HAINI mă ~esc intranz. 1) A deveni hain; a se înrăi. 2) înv. A pleca, părăsind locurile natale. 3) înv. A-și călca jurământul. /Din hain

HAINI vb. (Mold., ȚR) A trăda, a se răzvrăti. A: Petriceico-Vod[ă], mai vîrtos cu îndemnarea hatmanului său Hăbășescului, s-au hainit de multe năcazuri ce-i făcea turcii. PSEUDO-COSTIN, 16^v. Auzindu-să la împărăție că s-au hainitu, îi luasă doamna si copiii. CRB, 165^v; cf. PRAV., PSEUDO-COSTIN, 7^r; CANTEMIR, HR. B: Au mers... împotriva unor turci ce se hainise de cătră împărăția turcească. R. POPESCU ; cf. ÎNDREPTAREA LEGII. Etimologie: hain + suf. -i. Vezi și hain, hainie, hainlîc.

hainì v. a se revolta încontra Porții (învechit); 2. fig. a se lepăda, a părăsi pe cineva: dar de când s’a hainit.., mai de tot am calicit POP.; 3. a urgisi: o hainește și o prigonește soacră-sa CAR. [V. hain].

hain², ~ă a [At: PRAV. MOLD. 159 / V: hăin / Pl: ~i, ~e / E: tc haïn] 1 (Înv) Trădător. 2 (Înv) Necredincios. 3 (Înv) Rebel. 4 (Înv) Viclean. 5 Răutăcios. 6 Nemilos. 7 Aprig. 8 Avar. 9 (Reg; sst) Inimos.

hăin, ~ă a vz hain²

hăini v vz haini

HĂINI vb. IV V. haini.

HAIN, -Ă, haini, -e, adj. 1. Rău la inimă, fără milă; neîndurător, crud, cîinos. Oamenii de-aici nu sînt haini și n-ar cuteza să se dea la răutăți. REBREANU, R. II 121. Pe-un mal străin, L-a fulgerat un braț hain! COȘBUC, P. I 146. Pajul Cupidon... Îndestul e de hain Vălul alb de peste toate Să-l înlăture puțin. EMINESCU, O. I 109. ◊ Fig. Vîntul parcă se pornise și mai hain și mai tăios. MIHALE, O. 282. 2. (Învechit) Care-și trădează țara sau religia; trădător, necredincios. Brîncovene Constantin, Boier vechi, ghiaur hain! ALECSANDRI, P. P. 210. ◊ (Substantivat) Cigala nu era decît un hain, care-și lepădase legea și se turcise. SADOVEANU, N. P. 302.

HAIN ~ă (~i, ~e) 1) Care manifestă lipsă de milă; rău la inimă; fără milă; câinos; crud; hapsân. 2) înv. Care și-a călcat legământul dat. [Sil. ha-in] /<turc. hăin

HAIN s. m. (Mold., ȚR) Trădător. A: Boiarin hiclean unui domn și hain țării. PRAV. Iară pînă a veni Grigorie-Vodă au fost dată domnia Ducăi-Vodă, ținîndu-l hain la Ieși. CRB, 166^r. Ca pe niște răi și haini ... au poruncit, să-i puie la opreală. IM 1754, 78^r. Schimbătorii, tulburătorii, hainii, oștenii cei vicleni. BUCOAVNĂ 1775, 48^v; cf. NECULCE; BUCOAVNĂ 1775, 45'^v. B: Au început a-l pîrî la turci că este hain despre împărăție. R. POPESCU. Blud, ca un dușman și hain domnului său laropole, îndată s-au făgăduit lui Viadimir. IR 1755, 23^v; cf. ÎNDREPTAREA LEGII; IM 1730, 110^r. Etimologie: tc. hain. Vezi și haini, hainie, hainlîc.

haìn a. 1. rebel, trădător: boier vechiu, ghiaur hain! POP.; 2. perfid, de rea credință: nu mi-i ciudă de străini cât de pământeni haini POP.; 3. rău la inimă: sfârșitul tiranului hain AL. [Turc. HAYIN].

haín, -ă adj. (turc. [d. ar.] haĭin, trădător, perfid; ngr. hainis, sîrb. hain). Vechĭ. Trădător, rebel. Azĭ. Răŭ, perfid, crud, afurisit: om hain, inimă haină. Adv. S’a purtat hain.

hainésc v. tr. (d. hain). Urăsc, urgisesc, persecut. V. refl. Vechĭ. Mă fac hain (trădător). Azĭ. Mă fac hain (răŭ la suflet).

haini (a se ~) (înv.) (desp. ha-i-) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă hainesc, 3 sg. se hainește, imperf. 1 sg. mă haineam; conj. prez. 1 sg. să mă hainesc, 3 să se hainească; imper. 2 sg. afirm. hainește-te; ger. hainindu-mă

!haini (a se ~) (înv.) (ha-i-) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se hainește, imperf. 3 sg. se hainea; conj. prez. 3 să se hainească

haini vb. (sil. ha-i-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hainesc, imperf. 3 sg. hainea; conj. prez. 3 sg. și pl. hainească

hain adj. m., pl. haini; f. haină, pl. haine

hain adj. m., pl. haini; f. haină, pl. haine

hain adj. m., pl. haini; f. sg. haină, pl. haine

HAINI vb. v. trăda, vinde.

haini vb. v. TRĂDA. VINDE.

HAIN adj., adv., s. 1. adj., adv. v. rău. 2. adj., s. v. afurisit. 3. adj. v. crud.

HAIN adj. v. trădător.

HAIN adj., adv., s. 1. adj., adv. aprig, aspru, barbar, brutal, cîinos, crîncen, crud, crunt, cumplit, feroce, fioros, inuman, necruțător, neiertător, neîmblînzit, neînduplecat, neîndurat, neîndurător, nemilos, neomenos, neuman, rău, sălbatic, sîngeros, violent, (livr.) sanguinar, (înv. și pop.) năsilnic, (înv. și reg.) tare, (reg.) pogan, (Mold. și Bucov.) avan, hapsîn, (înv.) jestoc, neomenit, sanguinic, sălbăticos, sireap, (fig.) dur, negru. (Om ~; se poartă ~.) 2. adj., s. afurisit, blestemat, cîinos, îndrăcit, rău, ticălos, (înv. și pop.) pustiu, (pop. și fam.) pîrdalnic, (pop.) împelițat, jurat, (înv. și reg.) urgisit, (reg.) pricăjit, (Transilv.) săcret. (~ul de Gheorghe!) 3. adj. crud, implacabil, necruțător, neiertător, neînduplecat, neîndurător, nemilos, nemilostiv, (livr.) inexorabil, (rar) neîndurat, nemiluit, (înv.) nemilostivitor, nemilostivnic, (fig.) vitreg. (Soartă ~ pentru cineva.)

hain adj. v. TRĂDĂTOR.

Hain ≠ milos, milostiv

hain (haină), adj. – 1. (Înv.) Trădător, necredincios. – 2. Perfid, rău la inimă, hapsîn. – Mr. hăin. Tc. hayin (Röesler 606; Șeineanu, II, 197; Lokotsch 784; Ronzevalle 84), cf. ngr. χαῖνης, alb. hain „hoț”, sb. hain. – Der. haini, vb. refl. (înv., a trăda; a se răscula); hainie, s. f. (trădare; rebeliune, răzmeriță); hainlîc, s. n. (trădare). Sec. XVII, toți der. sînt înv.