fumat², ~ă a [At: DA ms / Pl: ~ați, ~e / E: fuma] 1 (Reg) Afumat². 2 (D. țigări, tutun) Care a ars. 3 (Fam; d. informații, știri) Deja aflat Si: (fam) răsuflat². 4 (Fam; d. informații, știri) Perimat.

fumat¹ sns [At: ODOBESCU, S. II, 288 / E: fuma] 1-3 Fumare (1-3). 4 Deprinderea de a fuma (32) Si: (nob) fumare (4).

FUMÁT s. n. Acțiunea de a fuma; deprinderea, obiceiul de a fuma. Fumatul oprit! ▭ Seara, la ceas fix, ieșea și făcea o plimbare pînă la cafenea și se întorcea într-un tîrziu: îi rămăsese obiceiul acesta și fumatul tutunului, de pe vremea holteiei sale. SADOVEANU, P. S. 158.

FUMÁT n. 1) v. A FUMA. 2) rar Obișnuință de a fuma. /v. a fuma

fumat n. acțiunea de a fuma tutun: fumatul nu-i sănătos.

*fumát n., pl. urĭ. Acțiunea de a fuma: fumatu oprit!

FUMÁ, fumez, vb. I. Intranz. și tranz. A aspira, a trage fumul de tutun din țigară sau din pipă; a bea (tutun), a duhăni. – Lat. fumare (înțelesul după fr. fumer).

fum sn [At: DOSOFTEI, PS. 50 / Pl: ~uri / E: ml fumus] 1 Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produsă în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau artificial și intenționat, cu ajutorul unor substanțe chimice). 2 (Îlv) A pune (ceva) la ~ A afuma (ceva). 3 (Fig) Amețeală (provocată de alcool). 4 (Pfm; îe) A avea ~ (sau ceață) în creieri A fi beat. 5 Cantitate de fum (1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din țigară sau din pipă. 6 (Mpp) Substanțe medicamentoase, mai ales pulberi mercuriale, din a căror ardere rezultă un fum (1) considerat a avea efecte terapeutice în unele boli, mai ales cele sifilitice. 7 (Fig; lpl) Îngâmfare. 8 (Fig; lpl) Pretenții nejustificate Si: gărgăuni. 9 (Înv; în legătură cu impozite, dări) Gospodărie, considerată ca o grupare în jurul vetrei Si: casă (41), familie (1). 10 Canal cotit, în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieși pe coș. 11 (Bot; îc) ~ul-pământului (Fumăriei officinalis).

fuma [At: M. COSTIN, LET. I, 250/2 / Pzi: ~mez, 3 ~ează, (înv) fuma / E: (1-2) ml fumare, (3-4) fr fumer] 1 vi (Pop) A arde cu fum Si: a fumega (1). 2 vt (Înv) A face să fumege. 3-4 vti A inhala fumul de tutun din țigară sau din pipă Si: (îvp) a bea (tutun), (reg) a duhăni.

FUMÁ, fumez, vb. I. Intranz., Tranz. A aspira, a trage fumul de tutun din țigară sau din pipă; a bea (tutun), a duhăni. – Din lat. fumare (înțelesul după fr. fumer).

FUMÁ, fumez, vb. I. Intranz. A aspira, a trage fumul de tutun din țigară sau din pipă. Doi oameni... stau rezemați de roțile trăsurii și fumau. SAHIA, N. 58. Se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung. NEGRUZZI, S. I 69. ◊ Tranz. Cît fumă moșneagul o lulea de tutun, nourul de la Ceahlău crescu pînă-n naltul cerului. SADOVEANU, O. VI 513. Nu poate vorbi, nici nu poate încă fuma țigările pe care le-am adus. CAMIL PETRESCU, U. N. 424.

FUMÁ vb. intr. a aspira, a trage (în piept) fumul de tutun. (< fr. fumer)

A FUMÁ ~éz 1. intranz. 1) A inspira pe gură fum de tutun. 2) A practica fumatul; a fi fumător. 2. tranz. (țigări, țigarete etc.) A consuma trăgând fumul în plămâni. /<lat. fumare

fumà v. a trage, a bea tutun. [Lat. FUMARE].

2) fum, a -á v. intr. (lat. fumare. V. afum, fumez). Vechĭ. Azĭ Trans. Fumeg: lampa fumă. V. tr. Incendiez: Tătariĭ fuma țara Leșească, Cazaciĭ fuma lăcașurile (M. Cost. 1, 280, și 333).

*fuméz v. intr. și tr. (d. fum 2 după fr. fumer). Țin în gură o țigară (o lulea, o narghilea) aprinsă și-ĭ aspir fumu: a fuma (a bea tutun, a trage tutun), a fuma o țigară. V. duhănesc.

fumát s. n.

fumát s. n.