FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor. 2. Cap; față, chip. 3. Fig. (Adesea articulat) Tot ce este mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce este de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alții). ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întâi, care este de primul rang. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva); fig. în locul întâi, de cinste, de conducere. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate. – Lat. frons, -ntis.

frunte sf [At: DOSOFTEI, V. S. 152 / Pl: ~nți / E: ml frons, -ntis] 1 (La oameni) Partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple. 2 (La animale) Partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor. 3 (Pop) Partea de sus a unui lucru Si: cap (126). 4 (Pop) Partea din față a unui lucru Si: față. 5 (Înv) Avangardă a unei armate. 6 (Trs) Grindă orizontală, situată deasupra marginii frontale a vetrei, care susține hornul. 7 (Fig; adesea art) Tot ceca ce este mai important. 8 (Fig; adesea art) Ceea ce este de calitate superioară. 9 (Fig; adesea art) Persoană care se distinge printre alții prin calități excepționale. 10 (Fig; adesea art) Fruntaș (1). 11 (Îla) De ~ Care ocupă locul întâi. 12 (Îal) Care este de prim rang. 13 (Îal) De calitatea întâi. 14 (Îlav) În ~ Înainte (față de cineva sau de ceva). 15 (Îlpp) În ~a (cuiva sau a ceva) Înaintea (cuiva sau a ceva). 16-17 (Fig; îal) În locul întâi. 18-19 (Îal) În locul de cinste. 20-21 (Îal) În locul de conducere. 22 Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

FRUNTE sf. 1 🫀 Partea feței, la om, de la sprîncene pînă unde începe să crească părul: ~ largă, îngustă, sbîrcită; a încreți ~a; a săruta pe ~; cu sudoarea frunții, muncind greu; cu steaua ’n ~, cu sau de șapte palme în ~ sau în piept, care se distinge prin calități extraordinare: mi ți-l punea la pedeapsă, măcar de-ar fi fost de șapte palme în ~ ISP.; proverb: ce ți-e scris, în frunte ți-e pus, omul nu poate scăpa de cele orînduite de soartă ¶ 2 🐕 Partea dinainte a capului la animale ¶ 3 pr. ext. Obrazul, fața; capul: cu ~a senină; a pleca ~a de rușine ¶ 4 Partea de sus sau dinainte a unui lucru, în opoziție cu „coada”: în ~a mesei, în capul mesei; în ~a armatei; la războiu în coadă și la fugă în ~ PANN.; Turcii apucaseră a-și trece o ~ de oaste dincoace de pod VLAH.; e mai bine să fii ~a cozii decît coada frunții NEGR. ¶ 5 Tot ce e mai bun, mai de seamă, mai ales, mai de căpetenie, etc.: au omorît și vre-o 40 de Pași tot aleși, ~a Turcilor NEC.; de ~, de căpetenie, ales, însemnat, de primă calitate: au omorît 30 de boieri, tot de ~ M. -COST. [lat. frontem].

FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor. 2. Cap; față, chip. 3. Fig. (Adesea articulat) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce e de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alții). ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva); fig. în locul întâi, de cinste, de conducere. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate. – Lat. frons, -ntis.

FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea de sus a feței, între sprîncene și păr, mărginită lateral de tîmple; (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra ochilor. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cîndva tînără și senină, acum era cărunțită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. SADOVEANU, F. J. 354. [Armăsarul] cel din stînga, care are o pată roșcată în frunte, își joacă nervos coama lungă. CAMIL PETRESCU, O. I 474. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. ◊ Fig. Cu fruntea-n țărînă conacele cad. TULBURE, V. R. 38. Cîteodată, în amurgul serii, pe cînd cele din urmă raze apuneau pe fruntea Caucazului străbun, stam în cerdacul casei și vorbeam de viitor. DUNĂREANU, CH. 59. Vîntul pleacă fruntea teiului mirositor. MACEDONSKI, O. I 96. 2. (La oameni, luînd partea drept întreg) Față, chip; cap. Aceleași gînduri negre ni se zugrăvesc pe frunte. DAVILA, V. V. 178. Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci. COȘBUC, P. I 134. 3. Fig. (De obicei articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă la un lucru; ceea ce e de calitate superioară; (cu referire la persoane) cel dintîi, primul (dintre alții), persoană care se distinge, care se relevă numaidecît. Fruntea făinii. ▭ Și la zor și la glumit, Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. Antoane, tu ești poate fruntea minerilor, fruntea oamenilor, cum ar spune tată-meu. DAVIDOGLU, M. 26. Fruntea flăcăilor hotărăște la care cîrciumă să se rotunjească hora. STANCU, D. 169. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau ceva); fig. în locul întîi, de cinste, de conducere. Cine-i în frunte la lucru, acela-i în frunte și la folos. CAMILAR, TEM. 32. Ghiță Lungu ținuse și discurs la așezarea sa în fruntea comunei. SADOVEANU, M. C. 199. Plutonierul, în fruntea celor patru jandarmi, se apropia cu pași rari. REBREANU, R. II 151. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de ofițeri călări, în fruntea cărora erau trei. NEGRUZZI, S. I 167. ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întîi, care este de primul rang; de mîna întîi. Luna plină-nalță discul ei pe munte, Stoica. stă la masă cu cei mai de frunte. BOLINTINEANU, O. 69. Generalul Mavru, filolog și numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu... Bolliac. GHICA, S. A. 143. Dar tu, Moțoace?... m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de frunte cînd m-aș încrede în tine? NEGRUZZI, S. I 141. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea de sus a feței, cuprinsă între sprîncene și păr și mărginită lateral de tîmple; (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra ochilor. 2. (La oameni, luîndu-se partea drept întreg) Cap; față, chip. 3. Fig. (Adesea articulat) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă la un lucru, ceea ce e de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă, primul (dintre alții). ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întîi, care este de primul rang. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva); fig. în locul întii, de cinste, de conducere. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate. – Lat. frons, -ntis.

FRUNTE ~ți f. 1) Partea din față a capului situată deasupra ochilor. 2) fig. mai ales art. Partea mai de valoare, mai de calitate; cremă. ◊ De ~ de vază; important. [G.-D. frunții] /<lat. frons, ~ntis

frunte f. 1. partea feței la om, între rădăcina părului și ochi; 2. partea dinainte a capului la animale; 3. fața, ca expresiune a sentimentelor: o frunte severă; 4. partea anterioară, întâiul rang: e totdeauna în frunte; 5. fig. floare, elită: fruntea negustorimii; de frunte, cel dintâiu, însemnat în felul său [Lat. FRONTEM].

frúnte f. (lat. frons, frontis, it. pg. fronte, eng. frunt, pv. fr. cat. front, sp.frente. V. fruncea, front). Partea fețeĭ dintre sprincene și părul capuluĭ. Fig. Fața ca expresiune a sentimentelor: o frunte severă. Parte anterioară, primu rînd: a fi frunte, a merge în fruntea armateĭ. Elită, floare: fruntea negustorimiĭ. De frunte, fruntaș, notabil: om de frunte.

FRUNTICICĂ sf. 🫀 dim. FRUNTE.

frunte s. f., g.-d. art. frunții; pl. frunți

frunte s. f., g.-d. art. frunții; pl. frunți

frunte s. f., g.-d. art. frunții; pl. frunți

frunte (frunți), s. f. – 1. Partea superioară a feței. – 2. Partea superioară, cap. – 3. Parte anterioară. – 4. Parte eminentă, cremă, elită. – Mr. frămte, frînte, megl. frînte, frunti, istr. frunte. Lat. frons, frontem (Pușcariu 658; Candrea-Dens., 657; REW 3533; DAR), cf. it., port. fronte, prov., cat. front, sp. frente; cf. și dubletul front. Der. fruntar, s. n. (scîndură care acoperă roata morii de grîu; legătură pentru frunte; curea peste fruntea calului; Trans., iconostas), cu suf. -ar (după Candrea-Dens., 658, direct din lat. *frontārium; după Pascu, Beiträge, 16, REW 3534 și DAR, din lat. frontāle); fruntarie, s. f. (înv., frontieră), cuvînt artificial, copiat după fr. frontière; fruntaș, s. m. (persoană importantă; caporal); fruntășie, s. f. (faptul de a fi fruntaș); fruntășime, s. f. (adunare de fruntași); frunțiș, adv. (direct; public); fruntos, adj. (cu fruntea mare); înfrunta, vb. (a arunca în față; a dojeni; a face un afront, a sfida), menționat din sec. XVII, der. cu pref. în- (după Candrea-Dens., 661, și DAR, direct din lat. *infrontāre, ipoteză puțin probabilă); înfrunt, s. n. (înv., afront), creație artificială de Negruzzi, pe baza fr. *affront; înfruntăciune, s. f. (înv., dojenire); înfruntător, adj. (violent, aspru); înfrunți, vb. (a începe, a tăia prima bucată); înfrunțeală, s. f. (acțiunea de a tăia prima bucată); sfruntat, adj. (obraznic, îndrăzneț, insolent), pe baza fr. effronté. – Din rom. provine rut. fruntaš „stăpîn” (Candrea, Elemente, 402). Cf. front, fruncea.

FRUNTE subst. 1. – (Glos); Fruntești s. 2. Frunteș mold. (Dm; Ștef; C Bog; Băl I; Isp V²) etc. – munt. (16 B II 378); Fruntișeni s; Fruntaș fam. buc (M Put 131). 3. Frunce, Todosie (Băl III), cu fonetism dialectal.

a trăi din sudoarea frunții expr. a-și câștiga existența prin muncă.

alivanti pour toujours și să mă pupi în cur! / în frunte! expr. (glum. vulg.) la revedere!

cu moț în frunte expr. (iron.) grozav, nemaipomenit; superior.

frunte înaltă expr. (iron.) chelie.

FRUNTE s. v. cap, elită.

FRUNTE s. 1. cap. 2. cap. (În ~ bucatelor.)

frunte s. v. CAP. ELITĂ.

FRUNTE s. 1. cap, început. (~ coloanei.) 2. cap. (În ~ bucatelor.)

MOALELE-FRUNȚII s. v. tâmplă.

moale adj., s.n. A adj. I 1 (în opoz. cu „tare”, „dur”; despre materii, materiale etc.) <reg.> molojânos, <înv.> molâu. Ceara se topește repede, deoarece este o materie moale. 2 (în opoz. cu „dens”, „compact”; despre pământ, zăpadă etc.) afânat, înfoiat, poros, pufos, rar, <rar> pufăit², <pop.> țărânos, <înv. și reg.> ușor², <reg.> puhav, vospom, <înv.> răsfirat. Solul săpat devine moale. 3 (despre covoare, iarbă, fân etc.) <rar> molatic, scufundos. În camere are covoare persane moi. Calcă desculț pe iarba moale. 4 (despre alimente, în special despre preparate de patiserie) proaspăt, <pop.> molicel, molicică, <reg.> puhav. Gogoșile coapte în ulei se păstrează moi. 5 (despre aluaturi) fraged. A făcut un aluat moale pentru plăcintă. 6 (despre carnea preparată) fraged, <reg.> puhav. Îi place friptura moale, nu cea foarte rumenită. 7 (despre mâncăruri, sosuri) apos, inconsistent, neconsistent, subțire, <fam.> lung, <reg.> molicel, molicică. Ciulamaua este cam moale. 8 (despre icre) neconservat, proaspăt. Ca aperitiv, a pregătit o salată de icre moi. 9 (despre fructe și legume) mustos, suculent, zemos, <reg.> molicel, molicică. Îi plac perele moi. 10 (despre corpuri, obiecte etc.) elastic, flexibil, lax, mlădios, mlădiu, suplu, <rar> înmlădios, <înv. și reg.> suleget, <reg.> șui⁴, <înv.> încovoios, plecăcios. Pantofii au talpa moale. 11 (mai ales despre pământ) jilav, reavăn, ud, umed, umezit², <înv. și reg.> umezos, <reg.> mlăciu, motov, puhav, revenos, udăcios, udilos, udos, verde. Dimineața, pământul este moale de la rouă. 12 (reg.; despre lichide) v. Căldicel. Căldicică. Căldișor. Călduț. Încropit. II 1 (despre buze) fraged, <rar> molatic. Fata are buzele cărnoase și moi. 2 (despre părți ale corpului) flacid, flasc, fleșcăit, puhav, <rar> pufoșit, <fam.> pufos, <înv.> molicios, <arg.> iască. Are mușchii de pe brațe moi. Peste guler îi cade gușa moale. 3 (pop.; despre piele) v. Întins². Neted. 4 (med., med. vet.; pop.; despre ființe, despre corpul lor sau despre părți ale acestuia) v. Paralizat. 5 fig. (în opoz. cu „puternic”; despre ființe sau despre constituția lor) debil, delicat, firav, fragil, gingaș, gracil, neputincios, nevolnic, pirpiriu, plăpând, prizărit, slab, slăbit, slăbuț, șubred, șubrezit, <fig.> fraged, leșinat², <fig.; fam.> păcătos, <fig.; reg.> macru, teșmenit, <fig.; înv.> subțire. Este moale, predispus mereu la îmbolnăviri. III 1 (despre ființe sau despre forța lor fizică ori psihică) epuizat, extenuat, istovit, lânced, prăpădit, sfârșit², surmenat, trudit, vlăguit, <înv. și pop.> ostenit¹, ostoit, <pop.> rebegit, <fam.> kaput, <reg.> batojit, tâhobit, <înv.> stătut², <fig.> dărâmat², distrus, frânt, rapt, secat², secătuit, sleit², stins², stors², terminat², topit², uzat, zdrobit, <fig.; rar>ofilit, <fig.; pop.> măcelărit², <fig.; fam.> sec, <fig.; reg.> stocit, zdrobolit. După atâta alergătură, moale, s-a așezat pe o bancă. 2 (mai ales despre oameni) calm², calmat, liniștit, <fig.> destins, relaxat. I se pare că este prea moale după o așa încordare nervoasă. 3 (despre oameni) bleg, indolent, molatic, molâu, mototol, <fam.> lălâu, <reg.> modoroi, molălău, molând, moloi, molticos, morocănos, prost, tofolog, <fig.; fam.> mălăieț, mămăligos, <fig.; reg.> letnic, <fig.; reg.; deprec.> băligos. Băiatul ei este cam moale pentru armată. 4 (despre oameni) comod, indolent, leneș, puturos, trândav², <rar> somnoros, <înv. și pop.> lenevos, neharnic, <pop.> trândăvit², trândăvos, <fam.> lânced, <reg.> caniv, diugos, dospău, duglan, dugliș, ghiduș, ghilan, iorlan, lainic, lenos, letnic, modoroi, pluhud, ponivos, posleț, pucios, sanchiu, trând², trândos, trânduș, zăcaș, zăcător, <înv.> molicios, oțios, tanduriu, <fran.> feneant, <fig.> adormit, somnoros, trântor, <arg.> nasol, nașpa. Făcea tot ce i se cerea pentru a nu-l considera lumea moale. 5 (în opoz. cu „violent”; despre ființe) blajin, blând, bun, domol, neagresiv, nemânios, pașnic, <livr.> debonar, mansuet, <înv. și reg.> bunătăcios, <reg.> pâșin, <înv.> lin². Are un câine moale. 6 fig. (despre oameni) concesiv, indulgent, îngăduitor, permisiv, răbdător, tolerant. Este o persoană mult prea moale cu cei care greșesc. 7 fig. (despre oameni) influențabil, <fig.> slab, <fig.; pop. și fam.> ofticos. Nu poate lua decizii ferme pentru că este o persoană moale. IV 1 (în opoz. cu „aspru”; despre suprafața unor obiecte, materiale etc. sau despre pielea, părul oamenilor, blana animalelor etc.) catifelat, mătăsos, neted, <rar> catifelin, luciu², lunecos, suplu, <fig.> molatic. Stofa este moale. O cremă bună face pielea moale. Pisica are blana moale. 2 (despre lumină) lin², plăcut, <fig.> blând, dulce. Poate citi numai la o lumină moale. Simte căldura razelor moi ale soarelui. 3 (în opoz. cu „amplu”, „puternic”, „răstit”, „tare”, „zgomotos”; despre sunete, glas, ton) coborât, domol, încet, lânced, lin², mic, molatic, molcom, muiat, potolit², scăzut, slab, stins², tainic, ușor², <astăzi rar> scoborât, <înv. și reg.> linicel, <înv.> tăinicit, <fig.> leșinat², plăpând, somnoros, <fig.; rar> confuz, înecat, <fig.; înv. și pop.> slăbănogit, sleit², <fig.; fam.> slăbănog. Vorbește cu vocea moale. De departe se aude freamătul moale al pădurii. 4 (despre vreme, momente ale zilei etc.) lin², liniștit, plăcut, <înv.> liniștos. Este o noapte moale de iunie. 5 (în opoz. cu „intens”, „puternic”, „tare”; despre ploaie, ninsoare, vânt) blând, calm², domol, lânced, lin², liniștit, moderat, molcom, plăcut, potolit², slab, ușor², <înv. și reg.> linicel, <fig.; înv.> înstrunat. După furtună adie un vânt moale. 6 (fon.; în opoz. cu „dur”; despre consoane) muiat, palatalizat. În graiurile nordice se vorbește cu labialele moi. 7 (despre ființe sau despre mișcări, gesturi, manifestări etc. ale lor) greoi, încet, lent, molatic, molâu, <rar> torpid, <reg.> bolocănos, greunatic, molan¹, molcan, molofan, <înv.> târziu, zăbavnic, <fig.> împiedicat, mătăhălos, stângaci, <arg.> martalog. Moale cum este, abia poate alerga. Fiind prea gras, are mișcările moi. 8 fig. (în opoz. cu „grăbit”, „iute”, „pripit”, „repede”; despre mișcări, gesturi, vorbire etc.) domol, încet, leneș, lent, lin², liniștit, măsurat², potolit², tacticos, temperat, <fig.> lânced, rotund. Se îndepărtează cu pas moale. 9 fig. (în opoz. cu „strident”; despre culori, nuanțe etc.) discret, estompat, pal, palid, sfumat, spălăcit, stins², șters, tern, <fig.> apos, delicat, diafan, dulce, molatic, neaccentuat, pierdut, potolit², spălat², surd, veșted. În expoziție erau expuse peisaje în culori moi. B s.n. (art.; anat.; pop.) moalele-capului v. Fontanelă; (reg.) moalele-capului = moalele-frunții = moalele-obrazului v. Tâmplă¹.

moalele-frunții s. v. TÎMPLĂ.