FALIE, falii, s. f. (Geol.) Dislocație apărută în scoarța Pământului, ca urmare a mișcărilor tectonice verticale, care desparte două grupuri de strate; fractură. – Din fr. faille.

FĂLI, fălesc, vb. IV. 1. Refl. A se arăta mândru de cineva sau de ceva; a se mândri, a se lăuda. ♦ (Peior.) A se arăta plin de sine, îngâmfat; a se îngâmfa. 2. Tranz. (Înv.) A preamări, a slăvi. – Din sl. hvaliti.

falie sf [At: LTR / Pl: ~ii / E: fr faille] 1 (Glg) Ruptură apărută în scoarța Pământului în urma mișcărilor tectonice verticale, care desparte două grupuri de straturi Și fractură (4). 2 (Fig) Ruptură.

făli¹ [At: VARLAAM, C. 306/2 / Pzi: ~lesc / E: vsl ѣвалити] 1 vt (Înv) A glorifica. 2 vr (Adesea urmat de pp „cu” sau, înv, „asupra”, „întru”, „în”) A se lăuda (cu ceva). 3 vr (Prt) A se îngâmfa.

făli² vi [At: CADE / Pzi: ~lesc / E: ger fehlen] (Ban) 1 A lipsi cuiva ceva. 2 A avea un defect.

fălie² sf [At: LB / V: fel~ / E: mg féle] (Reg) Rudenie.

fălie¹ sf [At: COD. VOR. 73 / Pl: ~ii / E: făli + -ie] (Trs; Ban; înv) 1 Fast¹. 2 Mândrie. 3 Trufie.

felie² sf vz fălie²

*FALIE sf. 🗺 Spărtură, crăpătură într’o rocă care se desface în două părți, depărtîndu-se una de alta (🖼 2033) [fr. faille].

❍FĂLI² (-lesc) vb. intr. Băn. A lipsi, a avea un defect [srb. faliti < germ. fehlen].

FĂLI¹ (-lesc) I. vb. tr. ‡ A slăvi, a preamări. II. vb. refl. 1 A se mîndri, a se arăta mîndru de ceva: toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept ISP. ¶ 2 A se fuduli: Țiganul ... au mai aflat prilej ca să se fălească și înaintea lui SB. [vsl. hvaliti].

❍FĂLIE = FELIE.

FALIE, falii, s. f. (Geol.) Ruptură apărută în scoarța Pământului, ca urmare a mișcărilor tectonice verticale, care desparte două grupuri de straturi; fractură. – Din fr. faille.

FĂLI, fălesc, vb. IV. 1. Refl. A se arăta mândru de cineva sau de ceva; a se mândri, a se lăuda, a se fuduli cu... ♦ (Peior.) A se arăta plin de sine, îngâmfat; a se îngâmfa, a se făloși. 2. Tranz. (Înv.) A preamări, a slăvi. – Din sl. hvaliti.

FALIE, falii, s. f. (Geol.) Ruptură care desparte două blocuri ale scoarței pămîntului deplasate unul față de celălalt. Apele lacului s-au adunat într-o falie. ▭ Țipă uriașele falii, Geme pămîntul lovit. BANUȘ, B. 7. – Pronunțat: -li-e.

FĂLI, fălesc, vb. IV. 1. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A fi mîndru de cineva sau de ceva, a se lăuda, a se fuduli. Tot satul se fălea cu ea cînd o vedea duminica la horă, naltă, mlădioasă. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Corupți și degradați, ei pierdură pînă și virtuțile militare cu care se făleau odinioară și nu mai reprezintau nici unul din simtimentele poporului. BĂLCESCU, O. II 23. ◊ (Construit cu o completivă) Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai val-vîrtej Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji? EMINESCU, O. I 147. 2. Tranz. (Învechit) A glorifica, a preamări, a lăuda. Și nu numai p-acesta cu laude-l mărește, fălește pre oricine... Crezînd că dobîndește iubirea tutulor. NEGRUZZI, S. II 209.

FALIE, falii, s. f. (Geol.) Ruptură care desparte două blocuri ale scoarței pământului, deplasate unul față de celălalt. – Fr. faille.

FĂLI, fălesc, vb. IV. 1. Refl. A se mîndri, a fi mîndru de cineva sau de ceva, a se lăuda, a se fuduli cu. . . 2. Tranz. (Înv.) A glorifica, a preamări, a lăuda. – Slav (v. sl. hvaliti).

FALIE s.f. Ruptură care desparte două blocuri ale scoarței Pămîntului, deplasate unul față de celălalt. [Gen. -iei. / < fr. faille, cf. lat. fallere – a lăsa să cadă, a nu susține].

FALIE s. f. ruptură care desparte două blocuri ale scoarței Pământului, deplasate unul față de celălalt; fractură (3). (< fr. faille)

FALIE ~i f. geol. Ruptură în scoarța pământului apărută ca urmare a mișcărilor tectonice verticale. [Art. falia; G.D. faliei; Sil. -li-e] /<fr. faille

A SE FĂLI mă ~esc intranz. A se mândri peste măsură; a se fuduli. /<sl. hvaliti

A FĂLI ~esc tranz. înv. A ridica în slăvi (în mod exagerat); a slăvi; a glorifica; a elogia; a cânta; a exalta. /<sl. hvaliti

fălì v. 1. (în sens bun), a se lăuda; 2. (în sens peiorativ), a face paradă cu. [V. fală].

fălésc (mă) v. refl. (d. fală saŭ d. vsl. hvaliti, a lăuda; rut. sîrb. faliti). Mă laud, mă mîndresc, mă fudulesc: țara se fălește cu oameniĭ marĭ, acest om se fălește cu baniĭ luĭ.

falie (ruptură) (desp. -li-e) s. f., art. falia (desp. -li-a), g.-d. art. faliei; pl. falii, art. faliile (desp. -li-i-)

făli¹ (a ~) (a preamări) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. fălesc, 3 sg. fălește, imperf. 1 făleam; conj. prez. 1 sg. să fălesc, 3 să fălească

făli² (a se ~) (a se mândri) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă fălesc, 3 sg. se fălește, imperf. 1 sg. mă făleam; conj. prez. 1 sg. să mă fălesc, 3 să se fălească; imper. 2 sg. afirm. fălește-te; ger. fălindu-mă

falie (ruptură în scoarța Pământului) (-li-e) s. f., art. falia (-li-a), g.-d. art. faliei; pl. falii, art. faliile (-li-i-)

*făli¹ (a preamări) (înv.) vb., ind. prez. 3 sg. fălește, imperf. 3 sg. fălea; conj. prez. 3 să fălească

făli² (a se ~) (a se mândri) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se fălește, imperf. 3 sg. se fălea; conj. prez. 3 să se fălească

falie s. f. (sil. -li-e), art. falia (sil. -li-a), g.-d. art. faliei; pl. falii, art. faliile (sil. -li-i-)

făli vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fălesc, imperf. 3 sg. fălea; conj. prez. 3 sg. și pl. fălească

făli (fălesc, fălit), vb. – (Banat) A fi lipsit de. Sb. faliti, din it. fallire. – Der. fălincă, s. f. (greșeală, eroare), din sb. falinka.

falie, falii s. f. (pub., fig.) ruptură

FALIE s. (GEOL.) paraclază.

FĂLI vb. 1. v. mândri. 2. v. îngâmfa.

FĂLI vb. v. cinsti, cânta, elogia, glorifica, lăuda, mări, omagia, preamări, preaslăvi, proslăvi, slăvi, venera.

făli vb. v. CINSTI. CÎNTA. ELOGIA. GLORIFICA. LĂUDA. MĂRI. OMAGIA. PREAMĂRI. PREASLĂVI. PROSLĂVI. SLĂVI. VENERA.

FĂLI vb. 1. a se fuduli, a se lăuda, a se mîndri. (Are de ce se ~ cu copiii lui.) 2. a se fuduli, a se grozăvi, a se infatua, a se împăuna, a se înfumura, a se îngîmfa, a se lăuda, a se mîndri, a se semeți, (rar) a se trufi, (înv. și pop.) a se mări, (pop.) a se păuni, (reg.) a se bîrzoia, a se făloși, a se marghioli, a se sfătoși, (reg. fam.) a se furlandisi, a se marțafoi, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (înv.) a se înălța, a se preaînălța, a se preamări, a se prearădica, a se ridica, (fam. fig.) a se înfoia, a se umfla, (arg.) a se șucări.

FĂLIE s. f. 1. (Trans. SV) Pompă, splendoare. Viind Agripa cu Vernichiiea cu multă fălie. N TEST. (1648). 2. (Ban., Trans. SV) Trufie. Rostul lor grăiaște fălie. NT 1648, 201^r. În fălie nedreptul supără surumanul. PSALT. (1651). Fĕliĕ. Jactantia. AC, 338; cf. CĂRARE PRE SCURT. Etimologie: făli + suf. -ie Vezi și fălos, făloșie, fălui. Cf. b u i e c e a l ă, buiecie, buiecitură (1), făloșie, h i c i m ă ș i e, m ă r o ș i e, z u z i e.

fălie¹, fălii, s.f. (reg., înv.) 1. mărire, pompă, splendoare. 2. fală, fudulie, mândrie, trufie.

fălie² s.f. (reg.) rudenie, neam.

Am un frate cît un domn, ș-un cumnat cît un împărat.
(Se zice pentru cei ce se fălesc cu rudele lor.)