FAG, fagi, s. m. Arbore înalt cu coaja netedă, alburie sau cenușie și cu lemnul tare, cu frunze ovale, netede, lucioase, cu perișori fini pe margini (Fagus silvatica). – Lat. fagus.

fag¹ sm [At: (a. 1794) URICARIUL IV, 44/17 / Pl: fagi / E: ml fagus] 1 Copac înalt cu scoarța netedă, alburie sau cenușie, cu lemnul tare, cu frunze ovale, netede, lucioase și cu perișori pe margine (Fagus silvatica). 2 (Pop; îe) Cap de ~ Om prost.

-fag³ [At: DN³ / E: fr -phage] Element secund de compunere savantă, cu semnificația „mâncător”.

fag² sm [At: CANTEMIR, I. I. I, 134 / Pl: fagi / E: ml favus, -um] (Înv) Fagure.

fag² s.m. (bot.) Arbore din familia fagaceelor, înalt pînă la 15-30 m, cu scoarța netedă, alburie sau cenușie, cu frunzele ovale sau eliptice, netede, lucioase și cu fructele achene, al cărui lemn tare este folosit în industria de mobilă, de celuloză, pentru traverse de cale ferată sau drept combustibil (Fagus silvatica). ◊ Sîmbure de fag v. sîmbure. Văcălie de fag v. văcălie. ◊ expr. (pop.) Cap de fag = om prost. • pl. fagi. /lat. fagus.

FAG, fagi, s. m. Copac înalt cu coaja netedă, alburie sau cenușie și cu lemnul tare, cu frunze ovale, netede, lucioase, cu perișori fini pe margini (Fagus silvatica). – Lat. fagus.

FAG² s. m. v. fagure.

FAG¹, fagi, s. m. Copac mare, cu coajă netedă alburie sau cenușie și cu lemn tare, întrebuințat la fabricarea mobilelor sau ca lemn de foc (Fagus silvatica). La dreapta și la stînga se înălțau fagi uriași care deasupra își împreunau cununile. SADOVEANU, N. P. 22. Între fagi, departe, ciocănitul tăietorilor se aude ritmic ca un neobosit răsuflet al codrului. C. PETRESCU, S. 141. Peste fagi cu vîrfuri sure A căzut amurgul rece. TOPÎRCEANU, B. 39. ◊ (Cu sens colectiv) Tînguiosul bucium sună... Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ♦ Esența lemnului descris mai sus. Încet se cutremur copacii de fag. EMINESCU, O. IV 156.

-FAG Element secund de compunere savantă cu semnificația „mîncător”, „consumator”. [< fr. -phage, it. -fago].

FAG¹ s. m. (biol.) bacteriofag. (< fr. phage)

FAG fagi m. Arbore cu scoarță netedă, albicioasă sau cenușie, cu frunze ovale, mărunt zimțate pe margini, al cărui lemn este utilizat în industria mobilei. /<lat. fagus

fag m. arbore mare de pădure al cărui lemn servă mai ales ca combustibil, mai rar pentru mobile și unelte (Fagus silvatica). [Lat. FAGUS].

1) fag m. (lat. fágus, vgr. phegós, germ. buche, engl. beech [V. buche]; it. faggio, pv. fau, vfr. fou, sp. haya, hacha, pg. faia). Un frumos copac amentaceŭ cu scoarța cenușie (fagus silvática). Lemnu luĭ. V. jir.

2) fag, V. fagur.

FAGURE, faguri, s. m. Strat de ceară format din celule mici hexagonale, produs de albinele lucrătoare, în stup, pentru a-și depune mierea și ouăle. [Var.: fagur s. m.] – Lat. *favulus.

fagor sm vz fagure

fagur sm vz fagure

fagure sm [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: ~gor, -gur / Pl: ~ri / E: ml *favulus] 1 Strat de ceară format din celule mici hexagonale, produs de albinele lucrătoare, în stup, pentru a-și depune mierea și ouăle. 2 (Ape; îs) ~ cu clocitură Fagure (1) cu larve, înainte de căpăcit. 3 (Ape; îs) ~ mlecit Fagure (1) cu larve putrezite. 4 (Ape; îs) ~ cu plămadă Fagure (1) cu ouă și cu puiet de albine. 5 (Ape; îs) ~ puios Fagure (1) cu pui sau larve. 6 (Ape; îs) ~ de puiet Fagure (1) pregătit pentru pui.

fágure s.m. Strat de ceară, format din celule mici, verticale, hexagonale, produs în stup, din secreția glandelor cerifere ale albinelor lucrătoare, care servește ca adăpost pentru ouă, miere, polen. ◊ Fagure cu clocitură = fagure cu larve, înainte de căpăcit. Fagure cu plămadă (sau puios) = fagure cu ouă, cu larve și cu puiet de albine. Fagure mlecit = fagure cu larve putrezite. Fagure de puiet = fagure pregătit pentru depunerea ouălor. ◊ Expr. A fi cu limba (fagure) de miere v. limbă. ◊ Compar. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere (EMIN.). • pl. -i. și fágur, (pop.) fagor s.m. /lat. *favŭlus.

FAGURE, faguri, s. m. Strat de ceară format din celule mici hexagonale, produs de albinele lucrătoare, în stup, pentru a-și depune mierea și ouăle. [Var.: fagur s. m.] – Din lat. *favulus.

FAGURE, faguri, s. m. Perete de ceară cu celule hexagonale făcut de albine în stup pentru a-și depune mierea sau ouăle. Bunicul Matei răsare, cu custura în dreapta și c-o bucată de fagure între trei degete ale mînii stîngi. SADOVEANU, O. IV 290. Un pădurar... un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri și o fetiță bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat. C. PETRESCU, Î. II 4. ◊ (În comparații și metafore) Adevărat că fagure de miere sînt cuvintele bune și dulceața lor e tămăduirea sufletelor. SADOVEANU, F. J. 354. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. – Variante: fagur (TOMA, C. V. 79, ALRCSANDRI, P. III 274), (rar) fag (ALECSANDRI, P. I 94, id. o. 103) s. m.

-FAGIE Element secund de compunere savantă cu semnificația „mîncare”, „consumare”. [< fr. -phagie, it. -fagia].

FAGO- Element prim de compunere savantă cu sensul „a absorbi”, „a mînca”, „a consuma”. [< fr. phago-, it. fago-, cf. gr. phagein].

-FAGIE elem. fag²(o)-.

FAG²(O)-, -FAG, -FAGIE elem. „mâncare, nutriție, ingestie”. (< fr. phag/o/-, -phage, -phagie, cf. gr. phagein, a mânca)

FAGURE ~i m. Strat de ceară constând din celule mici hexagonale, pe care le fac albinele lucrătoare, pentru a depune mierea și ouăle. /<lat. favulus

fagur(e) m. cuibul de ceară în care albinele depun ouăle și adună mierea. [Lat. FAVUS, de unde fag (pl. faguri): forma fagur e abstrasă din plural].

fágur și fágure m. (lat. favulus, dim. d. favus) și (maĭ rar) fag m. (lat. favus, ca neg d. naevus. Cp. și cu negură, răgușesc, zăgîrnă). Asociațiune de alveole exagonale de ceară în care albinele îșĭ depun mĭerea.

fag s. m., pl. fagi

fag s. m., pl. fagi

fag adj. m., pl. fagi

fagure s. m., art. fagurele; pl. faguri

fagure s. m., art. fagurele; pl. faguri

fagure s.m., art. fagurele; pl. faguri

fagure

fagure.

FAGURE s. (înv. și reg.) strede. (Un ~ cu miere.)

FAGURE s. (înv. și reg.) strede. (Un ~ cu miere.)

fag (fagi), s. m. – Fagure de miere. Lat. favus (DAR; REW 3228). Cuvînt înv., înlocuit de der. fagur (var. fagure), s. m. Se consideră acest cuvînt ca un sing. reconstituit pe baza pl. faguri din cel anterior, sau ca der. din lat. *favulus (Pușcariu 570; Candrea-Dens., 541; REW 3227a; DAR). Byck-Graur, BL, I, 28, preferă prima soluție, considerînd inexplicabil rezultatul ν › g; dar această confuzie este frecventă în rom., cf. barză și în it., cf. parvulus › pargoletto, nuvolo › nugolo, etc. – Der. făguros, adj. (dulce, zaharat).

fag (fagi), s. m. – Copac înalt cu coaja netedă și lemnul tare (Fagus silvatica). – Mr., megl. fag. Lat. fagus (Pușcariu 568; Candrea-Dens., 540; REW 3145; DAR), cf. it. faggio (lom., piem., engad. fo), sicil., sard., prov. fau, v. fr. fou (› fr. fouet), sp. (haya), port. (faia). Alb. fag provine din calabr. fagu (Meyer 97) sau din rom. – Der. făget, s. n. (var. făgiș), (pădure de fag), mr. fădzet, cf. it. faggeto.

fag, fagi, s.m. (reg., înv.) fagure de albine.

-FAG „care consumă, care mănîncă”. ◊ gr. phago, ein „a mînca” > fr. -phage, germ. id., it. -fago > rom. -fag.

fagure, faguri, s.m. – Scânduri care se pun din loc în loc între obezi și care despart cupele (la morile de apă); aripi. – Lat. favulus „fagure” < lat. favus (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

fagure, -i, s.m. – Scânduri care se pun din loc în loc între obezi și care despart cupele (la morile de apă); aripi. – Lat. favulus.

-FAGIE „mîncare, nutriție”. ◊ gr. phago, ein „a mînca” > fr. -phagie, it. -fagia, germ. -phagie, engl. -phagy > rom. -fagie.

FAGO- „ingestie, absorbire, consumare”. ◊ gr. phago, ein „a mînca” > fr. phago-, germ. id., engl. id., it. fago- > rom. fago-. □ ~cit (v. -cit), s. n., celulă sanguină care are proprietatea de a distruge microorganismele patogene din organism; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., proces de distrugere a fagocitelor; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a înghiți alimente; ~manie (v. -manie), s. f., impuls morbid pentru ingerarea de alimente; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., determinare cantitativă a bacteriofagilor din mediul înconjurător; ~terapie (v. -terapie), s. f., 1. Tratament al unor boli microbiene cu ajutorul bacteriofagilor specifici. 2. Utilizare a regimului alimentar în scop terapeutic; ~trof (v. -trof), adj., care se hrănește cu alimente solide; sin. fagotrofic; ~trofic (v. -trofic), adj., fagotrof*; ~zom (v. -zom), s. m., particulă citoplasmatică ingerată care urmează să fuzioneze cu un lizozom.

FAG² (lat. fagus) s. m. Arbore din familia fagaceelor, înalt de c. 40 m, cu scoarță cenușiu-albicioasă, cu frunze alterne, eliptice, flori unisexuate monoice și cu fructe achene, numite jir (Fagus silvatica). Lemnul este utilizat în ind. mobilei, hârtiei, chimică și, impregnat, pentru traverse de cale ferată sau drept combustibil. În România există două specii, f. comun, cu largă răspândire, și f. oriental.

FAG subst. 1. Fagu, Ioan, ard., 1760; fam., ar. (Cara 34); – Iana, b. (16 B V 352). 2. Faga, Ion (Mar) 3. Fagota b. (Viciu 33) 4. Cf. + suf. -lea: Fâglea, Lupu (Sur IX).

FAG(O)-¹ (< gr. phag- „a mânca”) Element de compunere cu semnificația „consumator”, „devorator” (ex. bacteriofag, antropofag, energofag, fagocit ș.a.).

FÁGURE (lat. favulus) s. m. (APIC.) Construcție de ceară cu celule mici, hexagonale (8.000-10.000 pe ambele fețe), realizată prin secreția glandelor cerifere ale albinelor lucrătoare. Servește ca adăpost pentru ouă și miere. F. naturali sunt tot mai mult înlocuiți prin f. artificiali, produși pe cale industrială.

fagure, faguri s. m. (er.) vulvă; vagin.