Din totalul de 25 sunt afișate 20 definiții pentru fabula, fabulă   conjugări / declinări

FABULÁ, fabulez, vb. I. Tranz. A imagina fapte, întâmplări etc. prezentându-le drept reale sau posibile; p. ext. a minți. – Din fr. fabuler.

FABULÁ, fabulez, vb. I. Tranz. A imagina fapte, întâmplări etc. prezentându-le drept reale sau posibile; p. ext. a minți. – Din fr. fabuler.

*fabulá (a ~) vb., ind. prez. 3 fabuleáză

fabulá vb., ind. prez. 1 sg. fabuléz, 3 sg. și pl. fabuleáză

FABULÁ vb. v. inventa, născoci, plăsmui, scorni, ticlui.

FABULÁ vb. I. tr. A construi fabulații, a povesti întâmplări fantastice, imaginare. [< fr. fabuler].

FABULÁ vb. tr. a imagina, a povesti fapte, întâmplări fantastice. (< fr. fabuler)

A FABULÁ ~éz tranz. A inventa scurte povestiri alegorice, folosind procedeul personificării. /<fr. fabuler

FÁBULĂ, fabule, s. f. Scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor și lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități cu scopul de a le îndrepta. ♦ Istorisire, prezentare a unei fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună. ♦ (Rar) Subiect al unei opere literare. – Din lat. fabula.

FÁBULĂ, fabule, s. f. Scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor și lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. ♦ Istorisire, prezentare a unei fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună. – Din fr. fabulation, lat. fabulatio.

FÁBULĂ, fabule, s. f. Scurtă povestire alegorică (de obicei în versuri) ai cărei eroi sînt mai ales animale sau lucruri personificate și în care autorul satirizează anumite moravuri și deprinderi cu scopul de a le îndrepta. Fabula a constituit în toate timpurile un gen polemic de mare eficacitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 363, 3/1.

fábulă s. f., g.-d. art. fábulei; pl. fábule

fábulă s. f., g.-d. art. fábulei; pl. fábule

FÁBULĂ s. (LIT.) (pop.) tâlc. (O ~ de Esop.)

FÁBULĂ s. v. acțiune, afabulație, fabulație, intrigă, subiect.

FÁBULĂ s.f. 1. Istorioară alegorică, de obicei în versuri, în care sunt satirizate anumite moravuri și deprinderi, folosindu-se procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. 2. Subiectul, textura unei scrieri literare. ♦ Povestire în care nu se poate deosebi realul de invenție, de născocire. [< lat. fabula].

FÁBULĂ s. f. 1. specie a genului epic, alegorică, (în versuri), în care sunt satirizate anumite moravuri și deprinderi, prin procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. ◊ scurtă narațiune la care participă animale personificate. 2. subiectul, textura unei scrieri literare. ◊ povestire în care nu se poate deosebi realul de invenție, de născocire. (< lat. fabula)

fábulă (fábule), s. f. – Povestire scurtă alegorică. Lat. fabula (sec. XIX). – Der. (din fr.) fabulist, s. m.; fabulos, adj.; fabulați(un)e, s. f.; confabula, vb. refl. Cf. faulă.

FÁBULĂ ~e f. 1) Creație literară alegorică, de obicei în versuri, în care sunt satirizate unele moravuri umane prin procedeul personificării. 2) Povestire în care elementele imaginare nu se disting de cele reale. 3) rar Subiectul unei opere literare. /<lat. fabula

fabulă f. 1. povestire alegorică ce conține un adevăr moral sub vălul unei ficțiuni ușoare: fabulele lui Donici; 2 lucru plăsmuit: e o fabulă; 3. pricină de râs: a ajuns fabula orașului; 4. mitologie: zeii fabulei.