EXPRES², -Ă, expreși, -se, adj. Care este exprimat clar, care nu lasă niciun fel de îndoială. ♦ (Adverbial) Special pentru...; precis, anume. [Var.: expre adj.] – Din fr. exprès, lat. expressus.

EXPRESIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin fizionomie, gesturi. ♦ Înfățișare care reflectă starea sufletească a omului; reflectarea stării interioare a cuiva (în privire, pe figură). 3. Grup de numere, litere etc. legate între ele prin simboluri de operații matematice (adunare, înmulțire etc.). [Var.: expresiune s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.

espres², ~ă sm, sn, a vz expres³

expre^[1][2] av vz expres² corectat(ă)

expres² av [At: (a. 1839) URICARIUL V, 155/27 / V: (înv) esp~, (pfm) expre^[1], (reg) ixpre / E: fr exprès] Special pentru... corectat(ă)

expres³, ~ă [At: AR (1829), 82¹/17 / V: (îvr) esp~ a, sm / Pl: ~eși^[1], ~e și ~uri sn / E: fr exprès, lat expressus, (7) cf it espresso] 1 a (D. acțiunile, manifestările etc. oamenilor) Care este exprimat clar Si: lămurit, limpede. 2 a (D. caracterul oamenilor) Care este hotărât Si: ferm. 3 a (Îvr) Pronunțat. 4 a (Jur; îoc tacit) Formulat în termeni preciși. 5 sm (Înv) Curier care ducea scrisori sau mesaje urgente Si: ștafetă. 6 a (Șîs scrisoare ~ă, recomandată ~ă, colet ~) Care ajunge mai repede la destinație în schimbul unei suprataxe. 7 sns (Îs) Cafea ~ Cafea-filtru preparată la comandă. 8-9 sn, a (Șîs bufet ~) (Bufet) în care se servesc, foarte repede și la prețuri acceptabile, micul dejun, cina sau numai aperitive, gustări etc. corectat(ă)

expres¹, ~ă [At: CARAGIALE, D. VII, 273 / Pl: ~e a, ~uri sn / E: fr express] 1-2 sn, a (Tren) care se deplasează cu viteză mare și care se oprește numai în stațiile importante.

expresiune sf vz expresie

EXPRES², -Ă, expreși, -se, adj. Care este exprimat clar, care nu lasă nici un fel de îndoială. ♦ (Adverbial) Special pentru...; precis, anume. [Var.: expre adj.] – Din fr. exprès, lat. expressus.

EXPRESIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin cuvinte, mimică etc. ♦ Înfățișare care reflectă starea sufletească a omului; reflectarea stării interioare a cuiva (în privire, figură). 3. Grup de numere, litere etc. legate între ele prin simboluri de operații matematice (adunare, înmulțire etc.). [Var.: expresiune s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.

EXPRES¹, -Ă, expresuri, adj. n. și f. (Despre trenuri) Care merge cu viteză mare, oprindu-se numai în stațiile importante. V. rapid. La 11,30 pornesc cu trenul expres spre București, CARAGIALE, O. VII 273. ◊ (Substantivat, n.) Vapoare navigau pe mări pustii, spre porturi cu numiri fabuloase, expresuri țîșneau din tunele. C. PETRESCU, R. DR. 37. Scăpat în larg, între talazurile cu salcîmi, expresul fugea străpungînd noaptea cu trei ochi înroșiți. id. S. 33. ♦ (Despre scrisori, colete poștale etc.) Care ajunge la destinație mai repede, în schimbul unei suprataxe. Scrisoare expresă. ◊ Loc. adv. Recomandat expres v. recomandat. – Pl. și: exprese.

EXPRES², -Ă, expreși, -se, adj. Care este exprimat clar, care nu lasă nici un fel de îndoială; lămurit, limpede. Termeni expreși. ♦ (Adverbiai) Precis, clar, anume, special pentru...

EXPRESIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. Eminescu a eliminat elementele culese din poezia timpului și și-a creat un instrument de expresie propriu. ROSETTI, S. L. 37. ♦ Formulare scurtă, concisă, care exprimă, adesea figurat, o idee. Ea era armată cu suliți și se rînduia în «falange» sau «gloate adînci», de unde a venit și expresia «a se îngloti oștile». BĂLCESCU, O. I 26. ♦ Cuvînt. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor. NEGRUZZI, S. I 344. 2. Manifestare, arătare, redare a ideilor, a sentimentelor, a unei realități etc. printr-un semn exterior (cuvinte, acțiuni, mimică etc.). Ce este literatura de nu chiar expresia vieții unei nații? RUSSO, O. 55. ♦ Înfățișare exterioară a figurii, care reflectă starea sufletească a omului; reflectare vie (în privire, pe figură) a unei stări interioare. Ajuns în fața gropii – a luat poziția de drepți și a rămas nemișcat, fără expresie. SAHIA, N. 89. Sutele de fețe cu aceeași expresie păreau a fi ale aceluiași cap, cu aceleași gînduri și simțiri, un singur și același om în infinite exemplare, ca un produs în mare al unei uzine uriașe. REBREANU, R. II 86. Privirile lui, reci și fără nici o expresie, se opreau cînd pe mîinile ei cojite și butucănoase, cînd pe chipul ei uricios. VLAHUȚĂ, O. A. 99. 3. (Mat.) Ansamblul de mărimi legate între ele prin simboluri de operații matematice. Expresie algebrică. – Variantă: expresiune (GHEREA, ST. CR. II 51, BĂLCESCU, O. I 222) s. f.

EXPRESIUNE s. f. v. expresie.

EXPRES, -Ă adj. 1. (Despre scrisori etc.) Care ajunge rapid, urgent la destinație (în schimbul unei suprataxe). 2. Exprimat clar, în termeni preciși; lămurit. // adv. Precis, anume, exprimat clar. [< fr. exprès].

EXPRESIE s.f. 1. Îmbinare de cuvinte, construcție sintactică cu ajutorul căreia se exprimă o comunicare, ceea ce dorești să spui; exprimare. ♦ Îmbinare (fixă) de cuvinte care exprimă (figurat) o idee. 2. Manifestare, înfățișare a sentimentelor, a ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. ♦ Înfățișare a feței, reflectînd o stare sufletească. 3. Formulă care exprimă raporturi matematice. [Gen. -iei, var. expresiune s.f. / < fr. expression, lat. expressio].

EXPRESIUNE s.f. v. expresie.

EXPRES³, -Ă I. adj. exprimat clar, fără nici un fel de îndoială. II. adv. special pentru..., precis, anume. (< fr. exprès, lat. expressus)

EXPRESIE s. f. 1. îmbinare de cuvinte, construcție sintactică prin care se exprimă o idee, un sentiment. ♦ grup (fix) de cuvinte care exprimă (figurat) o idee. 2. manifestare a sentimentelor, ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. 3. înfățișare a feței reflectând o stare sufletească. 4. formulă care exprimă raporturi matematice. (< fr. expression, lat. expressio)

EXPRES² ~să (~și, ~se) 1) Care este exprimat cu claritate. 2) Care se realizează cu o intenție specială; intenționat. /<fr. expres, lat. expressus

EXPRES¹ ~să (~și, ~se) 1) (tren, autobuz etc.) Care merge cu viteză mare, oprindu-se doar la un număr restrâns de stații. 2) (despre scrisori, colete) Care ajung la destinatar mai repede decât în mod obișnuit (în schimbul unei suprataxe). [Sil. ex-pres] /<fr. express

EXPRESIE ~i f. 1) Redare a unui gând (idei, sentimente etc.) prin cuvinte; exprimare. 2) Îmbinare de cuvinte care exprimă (deseori figurat) o idee. 3) Înfățișare exterioară (în privire, pe figură) care redă starea sufletească a omului. 4) Formulă care exprimă raporturi matematice. [G.-D. expresiei; Sil. ex-pre-si-e] /<fr. expression

expres a. bine determinat, formal: ordin expres. ║ adv. într’adins. ║ m. mesager însărcinat cu o misiune specială. ║ n. tren de călători cu mare viteză.

expresi(un)e f. 1. acțiunea de a exprima; 2. ceeace exprimă sentimentul sau cugetarea: expresiunea vocii; 3. vorba întrebuințată spre a le exprima: expresiune proprie; 4. mod de a fi, dispozițiunea trăsăturilor feței: o expresiune plină de mândrie; 5. formă sub care se prezintă o valoare: expresiune algebrică; a reduce la cea mai simplă expresiune, a aduce o fracțiune sau ecuațiune la cel mai mic număr posibil.

*exprés, -ă adj. (lat. ex-pressus, expres, lămurit, part. d. ex-primere, a exprima). Precis, formal: ordin expres, interzicere expresă. Special, de mare ĭuțeală, vorbind de trenurĭ și vapoare (d. engl. express, fr. express, care tot d. lat. expressus vine): tren, vapor expres. Subst. A pleca cu expresu. Adv. În mod expres, special: a interzice expres. – Mulțĭ zic expré adv. (fr. exprès) cu înț. de „special, într’adins”, ceĭa ce trebuĭe să se evite: a zice expré.

*expresiúne f. (lat. expréssio, -ónis. V. impresiune). Stoarcere (rar). Fig. Modu de a vorbi: expresiune nobilă, trivĭală, proprie, figurată. Manifestarea unuĭ sentiment: expresiune de bucurie, de durere. Caracter, sentimente interioare care se văd pe față și în gesturĭ: fața acestuĭ om are o expresiune nobilă. Mat. Expresiune algebrică, formulă algebrică: 4 π R² e expresiunea suprafețeĭ uneĭ sfere. A reduce o fracțiune la cea maĭ simplă expresiune, a găsi o fracțiune egală cu fracțiunea dată, dar care are terminiĭ ceĭ maĭ simpli posibil. Fig. A reduce la cea maĭ simplă expresiune, a reduce la cel maĭ mic volum, la starea cea maĭ mizerabilă: tractatu de la Tilsit reduse Prusia la cea maĭ simplă expresiune – Și -ésie.

expres¹ adj. m., pl. expreși; f. expresă, pl. exprese

expresie (desp. -si-e) s. f., art. expresia (desp. -si-a), g.-d. art. expresiei; pl. expresii, art. expresiile (desp. -si-i-)

expres¹ adj. m., pl. expreși; f. expresă, pl. exprese

expresie (-si-e) s. f., art. expresia (-si-a), g.-d. art. expresiei; pl. expresii, art. expresiile (-si-i-)

expres adj. m., pl. expreși; f. sg. expresă, pl. exprese

expresie s. f. (sil. -si-e), art. expresia (sil. -si-a), g.-d. art. expresiei; pl. expresii, art. expresiile (sil. -si-i-)

expres

expresie

EXPRES adj., adv. 1. adj. v. clar. 2. adv. v. clar. 3. adj. v. categoric. 4. adv. v. anume.

EXPRESIE s. 1. formă. (A dat ~ gândurilor sale.) 2. (pop.) zicere. (Dicționar de locuțiuni și ~ii.) 3. (în logica simbolică) expresie identic-adevărată v. tautologie; expresie validă v. tautologie. 4. v. fizionomie. 5. fizionomie, mască. (Actorul avea o ~ admirabilă.)

EXPRES adj., adv. 1. adj. clar, deslușit, explicit, inteligibil, lămurit, limpede, net, precis, răspicat, (livr.) comprehensibil, (înv.) apriat, (fig.) neted, transparent. (Un sens ~; o afirmație ~.) 2. adv. clar, deslușit, explicit, lămurit, limpede, răspicat, (rar) aievea, (înv.) apriat, chiar, (fig.) curat. (I-am spus ~ și ferm.) 3. adj. categoric, decis, ferm, formal, hotărît, neezitant, neoscilant, net, tranșant, (înv.) rezolut. (Un refuz ~.) 4. adv. anume, dinadins, intenționat, înadins, special. (A procedat ~ în acest sens.)

EXPRESIE s. 1. formă. (A dat ~ gîndurilor sale.) 2. (pop.) zicere. (Dicționar de locuțiuni și ~ii.) 3. (în logica simbolică) expresie validă = tautologie, lege logică, teză logică. 4. aer, aspect, chip, față, figură, fizionomie, înfățișare, mină, obraz, (înv. și pop.) boi, (reg.) săbaș, (înv.) schimă, vedere, (fam.) mutră. (Avea o ~ mulțumită.) 5. fizionomie, mască. (Actorul avea o ~ admirabilă.)

expresie, semn de ~, semn grafic ce indică gradațiile expresive (v. agogice, semne; dinamice, semne) ce însoțesc un text muzical, sporindu-i expresivitatea. (Ex. semne agogice: accellerando, rallentando, rubato, a tempo, Tempo I°; Semne dinamice: niente, p, pp, ppp, f, ff, fff, sf, sfz, dim., perdendosi, molto (f), con passione, con sentimento etc.).

expresie (fr., engl. expression; it. espresione; germ. Ausdruck) 1. Manifestare exterioară, în planul structurilor* sonore a unui complex de trăiri emoționale, vitale, senzoriale. Componentele și, totodată, determinantele e. muzicale sunt melodia*, ritmul*, sintaxa(2), forma*, dinamica*, timbrul*. La realizarea e. contribuie în egală măsură compozitorul și interpretul (cântăreț, instrumetist, dirijor). Compozitorul, dispunând de mijloace și tehnici deprinse (privind construcția, varierea și dezvoltarea liniei melodice, distribuția duratelor*, alcătuirea sintaxelor muzicale, structurarea formală, orchestrația*, notația* muzicală), realizează o anumită ordine în spațiul sonor audibil, o organizare a desfășurării temporale a înălțimilor (2), duratelor, intensităților (2) – corespunzătoare conținutului spiritual pe care îl urmărește să-l transmită – expusă sub forma partiturii*. Acțiunea de exprimare este desăvârșită de interpret – factor mediator între producător (creator) și receptor (auditoriu) care decodifică și transpune în plan sonor simbolurile grafice cuprinse în partitură. În culturile de tip folcloric*, cele două laturi ale e. – creația și interpretarea – se realizează simultan, actul performativ fiind controlat, în absența partiturii, de modelele abstracte înmagazinate în memoria muzicală a comunității. Opera muzicală nu este un dat sensibil cu existență spațială, ci se constituie exclusiv în timp, e un proces de semnificație continuu, prin aceasta e. muzicală fiind cea mai îndreptățită să aspire la cuprinderea și redarea unei secvențe a fluxului continuu în care se desfășoară viața psihică. 2. Într-o accepțiune mai strânsă dar mai frecvent utilizată, e. desemnează acțiunea de reliefare a raporturilor dintre planurile dinamic, agogic*, timbral, de evidențiere a frazării*, cezurilor* etc. în procesul interpretării unei lucrări muzicale, cu scopul de a facilita receptarea de către auditoriu a mesajului artistic propus de compozitor. 3. Dispozitiv de care dispun orga* și armoniul* [pedală (1), buton] care permite modificarea intensității sunetului.

EXPRESIE s. f. (< fr. expression, lat. expressio): 1. totalitatea elementelor de ordin fonetic care țin de forma cuvântului; înfățișare a unui cuvânt, formă a acestuia (v. și formă). E. reprezintă semnificantul unui cuvânt. Între e. și conținutul unui cuvânt (v.) există un raport de interdependență. 2. îmbinare fixă de cuvinte, care exprimă figurat o idee și formează în mod obișnuit o unitate lexicală (uneori și gramaticală, apropiindu-se foarte mult sau chiar identificându-se cu o locuțiune): negru pe alb, de bine de rău, apă de ploaie, cal de bătaie, de joi până mai apoi, de amorul artei, după chip și asemănare, cu atât mai bine, atâta și nimic mai mult, nu de alta etc. ◊ ~ idiomatică (frazeologică): e. cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care amintește prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei propoziții sau al unei fraze foarte sudate și care, datorită înțelesului figurat al întregii structuri, nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în alte limbi decât prin perifraze aproximative. I se mai spune și idiotism (v.). De exemplu: lat. tenere lupus de auribus („a ține lupul de urechi” = „a ieși din încurcătură”); rom. e cu ochi și cu sprâncene, nu-i sunt boii acasă, nu e nici o afacere, i-a ajuns cuțitul la os, nu-i ajungi cu prăjina la nas, s-a ales praful și pulberea, e la mare ananghie, scoate apă și din piatră seacă, nu e în apele lui, a feștelit iacaua, a pus-o de mămăligă, s-a dus pe apa Sâmbetei, i-a venit apa la moară, e la mintea cocoșului, e c-un picior în groapă și cu unul afară; a ales pân-a cules, s-amestecă unde nu-i fierbe oala, bate șaua să priceapă iapa, bate apa să s-aleagă untul, n-are nici după ce bea apă etc. V. Alecsandri a ridiculizat încercările unora de a dezmembra asemenea expresii și a le reda „ad litteram” într-o limbă străină, ca de exemplu fr. comme l’eau (care ar corespunde rom. „ca pe apă”) și tambour de livre (care ar corespunde rom. „tobă de carte”). ◊ ~ verbală: e. în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei a fi) și care reprezintă fie numai o unitate lexicală (ca în cazul celor de mai jos), fie o unitate lexicală și gramaticală (ca în cazul expresiilor verbale impersonale – v. mai departe): mi-e foame, mi-e sete, mi-e dor, mi-e milă, mi-e frig, mi-e cald, mi-e necaz, mi-e teamă; e nevoie; e timpul, e cazul, e ceasul, e clipa, e momentul, e vremea etc. ◊ ~ verbală impersonală: e. verbală cu sens impersonal alcătuită din verbul copulativ a fi și un adverb, o locuțiune adverbială (de mod), un alt verb la supin sau chiar un substantiv. În cadrul propoziției reprezintă un predicat nominal, iar în cadrul frazei o propoziție regentă insuficientă, după care poate urma o subordonată subiectivă (cele două ipostaze sunt date de modul personal la care se află verbul a fi din structură, deoarece altfel întreaga structură reprezintă o parte de propoziție în cadrul unei propoziții regente): e adevărat, e bine, e rău, e faimos, e urât, e imposibil, e posibil, e sigur, e greu, e ușor, e important, e convenabil, e interesant etc. (că, să etc.); e fără importanță, e de mirare, e cu putință, e peste putință, e tot aceea etc. (că, să, dacă etc.); e de dorit, e de neconceput, e de neînțeles, e de neimaginat, e de preferat etc. (să, cum, cine etc.); e un făcut, e o întâmplare, e o ciudățenie, nu-i chip etc. (că, să etc.). ◊ ~ arhaică: e. învechită, specifică unei perioade vechi din dezvoltarea limbii, ca a (-i) fi aminte, op este („e necesar”) etc. ◊ ~ dialectală: e. care aparține unui dialect, ca dr. de comun acord, arom. pi ună parte („de aceeași părere”), tu turnată („la întoarcere”); megl. pită di ghieps („cuib de viespi”), istr. ca și uzanța nostra („după obiceiul nostru”) etc. ◊ ~ artistică: e. care presupune măiestrie, care corespunde gustului estetic și exigențelor artei (adeseori ea poate fi echivalată cu anumite figuri de stil folosite de scriitori). Astfel: lanțuri de aramă, floarea Apusului, regina nopții, vis de lumină etc. (M. Eminescu). ◊ ~ curentă: e. care circulă în mod obișnuit, uzuală, ca de florile mărului, din adâncul inimii, ca la ușa cortului, din lac în puț etc. ◊ ~ echivocă: e. neclară, confuză, ambiguă, dacă este scoasă din context, ca i-a ajuns cuțitul la os („nu mai poate răbda” sau „s-a tăiat atât de rău”?), apă de ploaie („fără importanță” sau este vorba de „apă strânsă din căderea ploilor”?) etc. ◊ ~ eliptică: e. la baza căreia stă o elipsă, ca de exemplu de când cu lupii albi („erau”, „s-a-ntâmplat”), de când lumea („există”) etc. ◊ ~ demnă: e. cu un conținut cuviincios, ales, fin, admis de simțul cultivat al limbii; expresie care nu jignește sensibilitatea interlocutorului, a cititorului sau a auditorilor, ca de exemplu face un act de dreptate, a ajuns la liman, nu știe în ce ape se scaldă etc. ◊ ~ vulgară: e. cu un conținut necuviincios, neadmis de simțul cultivat al limbii; expresie jignitoare, grosolană, ordinară, josnică, degradantă pentru cel care o folosește.