12 definiții pentru elegie

ELEGÍE, elegii, s. f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale; p. ext. plângere, jeluire. 2. Compoziție muzicală cu caracter melancolic, trist. – Din fr. élégie, lat. elegia.

ELEGÍE, elegii, s. f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale; p. ext. plângere, jeluire. 2. Compoziție muzicală cu caracter melancolic, trist. – Din fr. élégie, lat. elegia.

ELEGÍE, elegii, s. f. 1. Specie a poeziei lirice în care se exprimă jalea unui poet nemulțumit de realitatea vremii sale; p. ext. plîngere, jeluire. «Contemporanul» întrerupe pentru un moment cu nota lui socială eternele elegii ale epigonilor eminesciani. ANGHEL, PR. 184. În fața munților noștri, sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. Că acela ce-n tragedii face patimi a vorbi Nu poate și-n elegie chinurile a descri ( = a descrie). ALEXANDRESCU, P. 47. 2. Compoziție muzicală cu caracter melancolic, trist. Elegie de Massenet.Fig. Vîntul, încremenit pe creștetul înalt al pădurilor, nu-și mai cînta frunzelor eterna sa elegie. HOGAȘ, M. N. 96.

elegíe s. f., art. elegía, g.-d. art. elegíei; pl. elegíi, art. elegíile

elegíe s. f., art. elegía, g.-d. art. elegíei; pl. elegíi, art. elegíile

ELEGÍE s.f. 1. Poezie lirică cu caracter trist sau duios. ♦ (Fig.) Tristețe; jale, jeluire. 2. Compoziție muzicală cu caracter melancolic. [Gen. -iei. / < fr. élégie, it., lat. elegia, gr. elegeia – cântec trist].

ELEGÍE s. f. 1. poezie lirică în care domină sentimentul de melancolie; (p. ext.) plângere, jeluire. 2. piesă vocală sau instrumentală cu caracter melancolic, trist, nostalgic. (< fr. élégie, lat. elegia, gr. elegeia)

ELEGÍE ~i f. 1) Specie a poeziei lirice pătrunsă de tristețe, de jale, de melancolie. 2) Compoziție muzicală cu caracter meditativ și melancolic. [G.-D. elegiei] /<fr. élégie, lat. elegia

elegie f. poezie cu coprinsul trist sau duios, cântec de durere și de jale.

*elegíe f. (vgr. elegeía, lat. elegía și elegéa. V. elogiŭ). Poezie tristă saŭ duĭoasă. V. doĭnă.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

elegie (‹ gr. ἐλεγεία [sc. ᾠδή], „cântec elegiac, elegie”), piesă muzicală (vocală sau instrumentală) cu caracter melancolic, trist. Termenul este împrumutat din domeniul poetic. În muzica grecilor antici, e. era un fel de cântec (acompaniat de aulos*) cu text divers (mai întâi cântec funebru, apoi erotic).

ELEGÍE (‹ gr., fr., lat.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice, particularizată inițial (Grecia antică) prin metrică (distihul elegiac), iar ulterior prin conținutul afectiv (melancolie, regret, durere). Au scris e. Teognis, Tirteu, Properțiu, Ovidiu, Chënier, Leopardi, Rilke, Eminescu, Bacovia, I. Vinea ș.a. 2. Piesă muzicală vocală sau instrumentală cu caracter melancolic, nostalgic, trist.

Intrare: elegie
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular elegie elegia
plural elegii elegiile
genitiv-dativ singular elegii elegiei
plural elegii elegiilor
vocativ singular
plural