ELEGÍE (< gr., fr., lat.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice, particularizată inițial (Grecia antică) prin metrică (distihul elegiac), iar ulterior prin conținutul afectiv (melancolie, regret, durere). Au scris e. Teognis, Tirteu, Properțiu, Ovidiu, Chënier, Leopardi, Rilke, Eminescu, Bacovia, I. Vinea ș.a. 2. Piesă muzicală vocală sau instrumentală cu caracter melancolic, nostalgic, trist.