EGUMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț. – Din ngr. igúmenos.

egumăn, ~ă smf vz egumen

egumen, ~ă smf [At: CORESI, EV. 180 / V: (îrg) ~măn, igamăn, igomăn, igumăn, (înv) ig~ / A și: (reg) ~men / Pl: ~i, ~e / E: ngr ἡγούμενος^[1] vsl ѥгоуменъ] Persoană care conduce o mănăstire (1) (ortodoxă) Si: stareț, (îrg) igomet Cf năstavnic. corectat(ă)

egumeni [At: (a. 1626) I. BIANU, D. R. 131 / V: (înv) ig- / Pzi: ~nesc / E: egumen] 1-2 vti (Rar) A executa funcția de egumen.

egumenie¹ sf [At: DOSOFTEI, P. S. / V: (înv) ig- / Pl: ~ii / E: ngr ἡγουμενεία] 1 Funcție de egumen Si: (rar) egumenat (1), stăreție. 2 Perioadă de timp în care cineva exercită funcția de egumen Si: (rar) egumenat (2), stăreție. 3 Mănăstire condusă de către un egumen Si: egumenat (3), stăreție.

egumenie² sf [At: BARCIANU / Pl: ~ii / E: ngr ἡγουμένη] (Îvr) Stăreție.^[1] modificată

igomăn sm vz egumen

igumăn sm vz egumen

igumen sm vz egumen

EGUMEN sm. ⛪ Superiorul unei mănăstiri de călugări, stareț: cela ce va înjura pre călugăr, acela înjură pre ~ul lui și pre mănăstire PRV.-MB.; ~ii nu pot da în arendă moșiile mănăstirești LEG. CAR. [gr. ηγομενος].

EGUMEN sm. ⛪ Superiorul unei mănăstiri de călugări, stareț: cela ce va înjura pre călugăr, acela înjură pre ~ul lui și pre mănăstire (PRV.-MB.); ~ii nu pot da în arendă moșiiile mănăstirești (LEG.-CAR.) [gr. ήγούμενος].

EGUMENIE sf. ⛪ 1 Sarcina, demnitatea egumenului, stăreție: primi aci cu mulțumire egumenia bogatei mănăstiri Snagovul (ODOB.) ¶ 2 Timpul cît se exercită această demnitate: clădirea s’a reparat subt egumenia Grecului Anania, mitropolit de Sivas (IRG.).

EGUMENIE sf. ⛪ 1 Sarcina, demnitatea egumenului, stăreție: primi aci cu mulțumire egumenia bogatei mănăstiri Snagovul ODOB. ¶ 2 Timpul cît se exercită această demnitate: clădirea s’a reparat subt egumenia Grecului Anania, mitropolit de Sivas IRG..

IGUMEN 👉 EGUMEN.

EGUMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț(ă). – Din ngr. igúmenos.

EGUMEN, egumeni, s. m. Conducător al unei mănăstiri de călugări; stareț, superior. Bine-credincioșii egumeni grași își rînduiau gospodăriile pline ca stupii. SADOVEANU, Z. C. 80. O legătură cu felii de pere și de mere zvîntate la soare, mai pîntecoasă decît un egumen, ținea cumpănă în celalalt desag. HOGAȘ, M. N. 154. Spun că bietul Pipăruș A fost egumen pe la schituri. COȘBUC, P. II 251.

EGUMENI, egumenesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A îndeplini funcția de egumen, a conduce o mănăstire. La Snagov... el egumenise ani îndelungi. ODOBESCU, S. A. 300.

EGUMEN, -Ă, egumeni, -e, s. m. și f. Stareț(ă). – Ngr. egumenos.

EGUMENI, egumenesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A conduce o mănăstire. – Din egumen.

EGUMENIE s. f. Funcția de egumen; timpul cât cineva îndeplinește această funcție. – Din egumen + suf. -ie.

EGUMEN ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană căreia i s-a încredințat conducerea unei mănăstiri. /<ngr. egúmenos

EGUMENIE f. 1) Funcție de egumen. 2) Perioadă de timp în care un egumen își deține funcția; stărețenie. 3) Sediu al egumenului; stărețenie. /egumen + suf. ~ie

egumen m. superiorul unei mânăstiri de călugări. [Și igumen: gr. mod. IGŬMENOS].

egumenì v. a se face egumen.

egumenie f. 1. mânăstire; 2. demnitate de egumen si durata ei.

igumen m. V. egumen.

egúmen m. (ngr. igúmenos, [d. vgr. ῾égúmenos = ῾egemón, șef], de unde și vsl. igumenŭ. V. egemonie). Stariț, superior de mînăstire.

egumeníe f. (ngr. igumenía). Funcțiunea de egumen.

igúmen, V. egumen.

egumen s. m., pl. egumeni

egumeni (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. egumenesc, 3 sg. egumenește, imperf. 1 egumeneam; conj. prez. 1 sg. să egumenesc, 3 să egumenească

!egumenie s. f., art. egumenia, g.-d. art. egumeniei; pl. egumenii, art. egumeniile (desp. -ni-i-)

egumen s. m., pl. egumeni

egumeni (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. egumenesc, imperf. 3 sg. egumenea; conj. prez. 3 să egumenească

egumenie s. f., art. egumenia, g.-d. egumenii, art. egumeniei

egumen s. m., pl. egumeni

egumeni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. egumenesc, imperf. 3 sg. egumenea; conj. prez. 3 sg. și pl. egumenească

egumenie s. f., art. egumenia, g.-d. egumenii, art. egumeniei

egumen.

egumen (egumeni), s. m. – Superior al unei mănăstiri de călugări ortodocși. Erau numiți de episcopi (începînd cu Miron Barnovski, 1627, de călugării înșiși) și prezentați Domnului de Marele Sfetnic sau Logofăt. De la constituția lui Constantin Mavrocordat (1734) au fost desemnați de mitropolit și confirmați de Domnitor. – Var. igumen. Mt. igumin. Ngr. ἠγούμενος, cf. bg. igumen (Conev 108). – Der. egumenie, s. f. (demnitate de egumen), din ngr. ἠγουμενία; egumenesc, adj. (propriu unui egumen).

egumen În limba mai veche se spunea igumen, în acord cu originalul neogrec ἠγούμενος. Mai tîrziu nu mai apare decît egumen. TDRG notează: „cu un e~ surprinzător”. Scriban se mulțumește să noteze că forma neogreacă o continuă pe cea din greaca veche, iar DLRM spune: „din ngr. egumenos” (acesta însă, bineînțeles, nu există). De o influență a pronunțării erasmice nu poate fi vorba, căci e- apare din secolul al XVII-lea, într-o vreme cînd nimeni nu pronunța erasmic la noi. Soluția mi se pare că este să vedem în egumen un caz de hiperurbanism. În Tend. act, p. 38, n. 23, am citat cazul lui egrasie pentru igrasie (în mod curios, DA vede aici o „hiperlatinizare”); acesta ar putea fi eventual pus în paralelă cu econom/iconom, unde forma cu i reprezintă pronunțarea neogreacă, iar cea cu e pronunțarea erasmică. Dar am citat în pasajul pomenit mai sus exemplul lui ilev pentru elev, care nu este grecesc, și se pot găsi chiar cuvinte de origine greacă unde i în neogreacă se pronunță cu e: ipistat în loc de epistat. De aceea cred că închiderea lui e neaccentuat se datorează, cel puțin în unele exemple, unei tendințe românești, prezente mai de mult, și ca o reacție la această tendință au putut apărea pronunțări ca egumen în loc de igumen.

igumen s. m. v. egumen.

EGUMEN s. v. stareț.

EGUMENI vb. (BIS.) a stăreți.

EGUMENIE s. (BIS.) stăreție. (În timpul ~ lui.)

EGUMEN s. (BIS.) stareț, (astăzi rar) superior, (înv. și reg.) staroste, (înv.) prot. (~ al mănăstirii Putna.)

EGUMENI vb. (BIS.) a stăreți.

EGUMENIE s. (BIS.) stăreție. (În timpul ~ lui.)