DUBIU, dubii, s. n. Îndoială, nesiguranță, lipsă de încredere. – Din lat. dubium.

dubi [At: DEX / Pzi: ~besc / E: ucr дубть] (Reg) 1 vt A tăbăci. 2 vt (Îe) A pune (pe cineva) la ~t A băga (pe cineva) la închisoare. 3 vr (D. in, cânepă etc.) A se destrăma.

dubiu¹ sn [At: DLR ms / Pl: ~ii / E: lat dubium] 1 Îndoială. 2 Nesiguranță.

dubiu², ~ie a [At: ȘINCAI, HR. I, 392/26 / Pl: ~ii / E: lat dubius] (Îvr) Care este îndoielnic.

DUBIU, dubii, s. n. Îndoială, nesiguranță, lipsă de încredere (față de cineva sau ceva). – Din lat. dubium.

DUBI, dubesc, vb. IV. (Mold., Transilv.) 1. Tranz. (Cu privire la piei) A argăsi, a tăbăci. ◊ Expr. A pune (pe cineva) la dubit = a băga (pe cineva) la închisoare. C-un director de agie Nu e lucru de glumit Căci el poate-ntr-o mînie Să te puie la dubit. ALECSANDRI, T. I 139. ♦ Fig. A bate. Mă dusei să cumpăr sare... Mă luară la-ntrebare, La dubit și scărmănare. MARIAN, S. 191. 2. Refl. (Despre plante, mai ales despre in, cînepă) A se muia, a se topi, a se destrăma, a dospi. Cînepa de toamnă... este lăsată astfel două sau trei zile ca să se dubească. PAMFILE, A. R. 173.

DUBIU s. n. Îndoială, neîncredere, nesiguranță. Dac-oi ajunge eu la putere, precum sper și nu am dubiu, chiar și cînii au să umble pre strade cu covrigi în coadă. ALECSANDRI, T. 139. ◊ Expr. A fi (sau a sta) în dubiu = a sta la îndoială.

DUBIU s.n. Îndoială, neîncredere; nesiguranță. [Pron. -biu. / < lat. dubium].

DUBIU s. n. îndoială, neîncredere; nesiguranță. (< lat. dubium)

A DUBI ~esc tranz. reg. 1) (piei de animale) A trata cu tananți pentru a da însușirile necesare; a tăbăci; a argăsi. 2) fig. A bate foarte tare; a zdrobi în bătăi; a snopi; a toropi; a stâlci; a stropși; a tăbăci; a făcălui; a ucide. 3) (plante textile) A ține în apă pentru a separa fibrele de tulpină; a topi; a mura. /<ucr. dybyty

DUBIU ~i n. Lipsă de încredere. [Sil. du-biu] /<lat. dubium

dubì v. Mold. a tăbăci. [Rut. DUBITI, din dub, stejar, scoarța stejarului procurând substanța de argăsit].

dubiu n. 1. îndoială, nesiguranță; 2. scepticism.

dubésc v. tr. (rut. dubiti, rus. dubitĭ, d. dub, stejar, vsl. dombŭ, copac. V. dubă, dumbravă). Nord. Tăbăcesc.

* dúbiŭ, -ie adj. (lat. dubius, d. duo, doĭ, ca și rom. îndoĭelnic, d. doĭ). Dubios, problematic. S.n. Îndoĭală, nesiguranță: a sta (orĭ a fi) în dubiŭ.

dubi (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dubesc, 3 sg. dubește, imperf. 1 dubeam; conj. prez. 1 sg. să dubesc, 3 să dubească

dubiu [biu pron. bĭu] s. n., art. dubiul; pl. dubii, art. dubiile (desp. -bi-i-)

dubi (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dubesc, imperf. 3 sg. dubea; conj. prez. 3 să dubească

dubiu [biu pron. bĭu] s. n., art. dubiul; pl. dubii, art. dubiile (-bi-i-)

dubi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dubesc, imperf. 3 sg. dubea; conj. prez. 3 sg. și pl. dubească

dubiu s. n. [-biu pron. -biu], art. dubiul; pl. dubii, art. dubiile (sil. -bi-i-)

dubiu

dubi (dubesc, dubit), vb. – A argăsi, a tăbăci. Sl. (ceh., rus.) dubiti (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 103), din sl. dąbŭ „arbore”, cf. dîmb, dubă, dumbravă. Miklosich, Lexicon, 162, derivă în mod ciudat cuvîntul rom. din sl. dlŭbsti „a scărpina”. – Der. nedubit, adj. (netăbăcit); dubeală, s. f. (substanță care tăbăcește); dubălar, s. m. (tăbăcar); dubălărie, s. f. (tăbăcărie); dubină, s. f. (subtanță care tăbăcește), pentru a cărui der. cf. Iordan, ZRPh., LVI, 320. Cuvinte folosite aproape exclusiv în Mold. și Bucov.

dubiu s. n. – s. n. – Îndoială. Lat. dubium (sec. XIX). – Der. dubios, adj. (incert); dubitativ, adj. (care exprimă o îndoială); indubitabil, adj. (neîndoios).

dubi, dubesc v. t. a aresta, a închide.

DUBI vb. v. argăsi, tăbăci.

DUBIU s. v. îndoială.

dubi vb. v. ARGĂSI. TĂBĂCI.

DUBIU s. incertitudine, îndoială, neîncredere, nesiguranță, rezervă, scepticism, șovăială, șovăire, (astăzi rar) necredință, (înv.) aporie, îndoință. (Am o oarecare teamă și un ~ în privința...)

Dubiu ≠ certitudine, siguranță

dubí, dubesc, (dial. dubdi), v.t.r. (reg.) 1. A argăsi, a tăbăci, a prelucra pielea animalelor pentru confecționarea unor obiecte. 2. A vopsi (în Maram. din dreapta Tisei). 3. A se lovi, a se zgâria. – Din ucr. dubyty (Scriban, DEX, MDA) (< ucr. dub „stejar”; substanța utilizată pentru argăsit se procura din scoarța stejarului).

dubi, dubesc, (dubdi), vb. tranz. – (reg.) 1. A argăsi, a tăbăci, a prelucra pielea animalelor pentru confecționarea unor obiecte (ALR, 1956: 531). 2. A vopsi (Maram. din dreapta Tisei). 3. (refl.) A se lovi, a se zgâria. – Din ucr. dubyty (Scriban, DEX, MDA) < dub „stejar”, substanța utilizată pentru argăsit se procură din scoarța stejarului (Șăineanu, Scriban).

dubi, dubesc, (dubdi), vb. tranz. – A argăsi, a tăbăci, a prelucra pielea animalelor pentru confecționarea unor obiecte (ALR 1956: 531). – Din ucr. dubyty.