Definiția cu ID-ul 444780:

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

dubi (dubesc, dubit), vb. – A argăsi, a tăbăci. Sl. (ceh., rus.) dubiti (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 103), din sl. dąbŭ „arbore”, cf. dîmb, dubă, dumbravă. Miklosich, Lexicon, 162, derivă în mod ciudat cuvîntul rom. din sl. dlŭbsti „a scărpina”. – Der. nedubit, adj. (netăbăcit); dubeală, s. f. (substanță care tăbăcește); dubălar, s. m. (tăbăcar); dubălărie, s. f. (tăbăcărie); dubină, s. f. (subtanță care tăbăcește), pentru a cărui der. cf. Iordan, ZRPh., LVI, 320. Cuvinte folosite aproape exclusiv în Mold. și Bucov.